Select Page

Trecea luna şi nu aveam nici un post bagat aici. Mai mare ruşinea…

Noroc ca m-am băgat în seamă prin alte părţi şi mi-am furat-o. Aşa că, vreau nu vreau, trebuie acum să dau explicaţii dacă am fost şi de ce am fost vinovat de comunismul din scumpa noastră patrie Republica Socialistă România.

Am fost cu toţii nişte rotiţe, afirmă DJ. Om fi fost. Acuma nu mai suntem? DJ se străduie să vază, dumneaei unde a fost complice cu odiosul şi sinistra sa soţie. Părerea mea este că nu a fost complice. Nici ea, nici Capricornk13 şi nici nimeni. E ca şi cum ai spune: am fost complici cu aerul pe care îl respiram. Da, ştiam că pute aerul ăla, dar altul nu aveam şi nici ferestre să deschidem să aerisim nu erau. Trebuia să dărâmăm pereţii, poate. Păi aşa s-a şi întâmplat. Sigur, pereţii istoriei îi dărâmam mai rar, nu aerisim în fiecare zi conştiinţa sau fiinţa unui neam. Mai răruţ că-i mai drăguţ.

Nu poţi fi complice cu un sistem nenorocit, tu individ care ai fost crescut şi educat în newspeak şi doublethink. Comunismul era precum cerul: departe, de neatins şi imaginar. Nu poţi fi complice cu aşa ceva.

Fireşte, erau indivizi care defectau din raiul epocii de aur. Fireşte că (unii dintre noi) îi invidiam şi ne bucuram pentru ei. Fireşte că ne-am fi dorit să încercăm să procedăm ca ei. Poate că am fost prea leneşi? Dar este lenea o vină? Este indolenţa o formă de complicitate? Este lehamitea un mod de a susţine un sistem rupt de orice realitate? Eu nu pot spune nici aşa nici altminteri.

Sigur că se pot imagina raţionamente care să demonstreze că:

  • nimeni nu a fost de vină pentru comunism (mă rog, poate că alţii, noi nu…)
  • toţi am fost de vină pentru că nu am spus de la început că nu vrem comunism, nu vrem kent, nu vrem valută etc

Cred că sunt greşite din start pentru că ipotezele sunt false. Nu poţi imagina vini colective oricând ţi se scoală, e un joc al naibii de periculos. Dar nici nu poţi absolvi cu entuziasm hoarde întregi care asistă bovin la derularea vieţii lor ca un rumegat perpetuu. Şi, ca să vă bag în ceaţă de tot, nici nu cred că „adevărul este undeva la mijloc” aşa cum ar spune milioanele de înţelepţi ad-hoc care au proasta inspiraţie să treacă pe aici.

Să revenim la cestiune. Păi da, în lumina celor înşirate cam deşirat mai sus îmi pot imagina o sumă de vini individuale, ale mele, pe care să le subsumez la milioanele de vini individuale ale colegilor mei de turmă. Şi iaca vina colectivă, spuneţi voi. Păi nu, zic eu. Că vinile astea individuale dacă le adunăm vectorial s-ar putea să constatăm cu neplăcere intelectuală că dau o rezultantă zero. Sau dacă nu e zero, atunci sensul acestui vector vinovăţesc este în cu totul altă parte decât am dori. Poate că săgeţica pe care o desenăm pe hârtia milimetrică ca fiind suma tuturor vinilor bovinilor din patrie va arăta spre ciocolata cu rom şi nu spre efigia polinomică Marx, Engels şi Lenin.

Iată, dar, câteva imagini. Rămâne ca voi, cenzori nemiloşi, orbi, imparţiali, indiferenţi, aspri şi drepţi să daţi verdictul: vinovat au ba.

Eram la o şedinţă de UTC. Ne adunaseră acolo după program nu pentru „darea de zeamă” periodică (partidul simţea mevoia perversă de a se face de râs ciclic prin şedinţele UTC sau PCR, locurile în care un cetăţean citea nişte hârtii cu dări de seamă, cu realizări, dar şi cu lipsuri, tovaraşi, şi lipsurile acestea tovaraşi trebe noi acuma să le analizăm şi să le discutăm… realizările erau mereu aceleaşi, lipsurile erau mereu aceleaşi. Prin urmare, şedinţele de UTC sau de PCR erau privite ca nişte liturghii bizare, rostite într-o limbă căreia îi ştiai cuvintele dar nu îi ghiceai rostul şi sensul). Ne adunaseră, aşadar, ca să „condamnăm” pe unul dintre noi. De ce să-l condamnăm? Pentru că alesese să emigreze în altă ţară. De ce să emigreze? Pentru că se însura cu o domnişoară de pe acele meleaguri? Dar ce aveau domnişoarele românce de nu se însura aici? Ete că nu ştiu şi nu mai puneţi atâtea întrebări că se lungeşte aiurea şedinţa… Şi noi vrem să o ştergem acasă, sau să ieşim la o bere doar să nu mai stăm în sala aia în care „vinovatul” aştepta cuminte citirea rechizitoriului iar ceilalţi căscam de nervi şi de plictiseală. Ca utecişti cuminţi ce eram, aveam şi doi reprezentanţi de la PCR. Aşa era canonul. Ăşia fiind şi ei colegi cu noi. Toţi eram colegi. E, unul dintre „oamenii de la partid” a înfierat gestul colegului defector citind nişte prostii de pe o foaie scrisă cu creionul. Era un discurs încropit după alte discursuri similare: că sângele apă nu se face, că o să i se rupă sufletul de dor de ţară (cu prima parte a propoziţiei „că o să i se rupă” eram de acord, cu restul, despre dor şi ţară, era de discutat), că ţâţa de la care a supt (una dintre milioanele de ţâţe ale patriei socialiste), că statul a investit în el energii (energii de altă natură decât energia electrică, aia era oricum bine chibzuită) şi bani şi că el acuma „muşca mâna care l-a hrănit” (bineeee Mircea Drăgan), că a fost ca într-o familie şi că el înţelege să „trădeze încrederea acordată” blablabla…

Pe scurt, un spectacol absurd, cretin, fără noimă la care asistam ca oile pentru că nu ne păsa şi nu vedeam motiv de împotrivire. Ni se rupea în paişpe că omul ăla pleca. Bravo lui. Ni se rupea în paşipe de ce spunea partidul. Bravo lui, partidului, că avea o opinie. Noi nu aveam.

Dar partea cea mai drăguţă abia urma: câţiva dintre noi urmau să condamne şi ei, individual, gestul colegului dezertor. Pentru că, dragii mei, partidul în infinita-i înţelepciune, ne căuta acceptul, ne sorbea cuvintele de susţinere, avea orgasme ideologice atunci când masele se exprimau „pe linia trasată de partid”. Ne dorea cârdăşia. Nu complicitatea, oameni buni. Complice eşti atunci când faci un lucru conştient şi din convingere. Partidul ne dorea doar cârdăşia.

Cum naiba să-l „înfierăm” pe colegul nostru? Asta chiar era pervers, veţi spune. Ba de unde…

Doi dintre noi au repetat un scurt rezumat poticnit al discursului de mai înainte. Partidul a râgâit satisfacut. Ritualul fusese executat întocmai şi la vreme. Vinovatul a plecat capul în pământ după ce a încercat să explice gestul său. Micii robespieri au zâmbit încruntaţi, secretarul BOB a declarat şedinţa închisă nu înainte de a-l da afară din UTC pe dezertor.

Cum, asta a fost tot?

Da, ce aţi fi dorit? Sânge pe pereţi? La naiba, era vorba despre eficienţă. Voiam să plecăm de acolo cât mai repede. Totul era, fusese regizat. Tu şi tu, îl critici pe tovarăşul Cutărescu. Altfel stăm aici până se oferă cineva să vorbească, ne prinde noaptea… Perfect. Cutărescule, zici şi tu ceva, că îţi pare rău, ceva de genul ăsta, haide că nu doare, ‘te’n’oaile mele că tu pleci şi ţi se brehăne după aia. Şi, ce să vezi? Cutărescul s-a autoflagelat.

Apoi am plecat cu toţii la o bere. Ca două echipe adverse care tocmai disputaseră un meci de adio. Cutărescul versus ceilalţi. Ne-am dus la o bere, membrii de partid, utecişti, împreună cu viitorul refegist.

Şi unde zici că o să stai? În Stuttgart… Aveţi deja unde? Păi ea are un apartament… Şi ce o să faci? Am aranjat cu serviciul, o să fiu şofer pe o utilitară… Băi, să ne scrii şi nouă. O să vă scriu… Băi, dau eu berea asta, hai noroc, ‘te’n’bot de dezertor

Şi tot aşa până spre seară.

Partidul ne dăduse un oral, noi îl întorsesem înzecit. Atât cât şi cum ne-a dus capul. Şi aproape fără să ne dăm seama.

-va urma-