Afurisita asta de tehnologie trage preşul de sub picioarele editurilor clasice.

De ce face acest lucru? Răspunsul este simplu: pentru că poate. Unii, mai cârcotaşi (adică o mulţime de scriitori de pe la noi, dar şi de aiurea), ar adăuga: şi pentru că merită şi aşa trebuie. C-o trebui sau nu, că merită editurile extincţia sau nu, habar n-am. Dar că editurile clasice vor pieri precum mamuţii din Siberia surprinşi de codul roşu de viscol, este o predicţie la îndemâna oricui stă să se gândească preţ de câteva minute.

Un simplu joc de imagin(aţi)e

Eşti un autor genial de science fiction, dar nimeni, în afară de prieteni, nu ştie de tine. Tocmai ai terminat Opus Magnum şi arzi de nerăbdare să dai drumul în lume acestei capo-d’opere înmărmuritoare. Mihaela şi Mircea (Rădulescu, respectiv Cărtărescu unii dintre cei mai bestselări de la noi) îţi par juniori patetici în comparaţie cu vânzările pe care le vei avea tu.

Mai lipsesc doar câteva detalii ca să ajungi pe culmi, unde vei călări în fel şi chip gloria, celebritatea, popularitatea, simpatia oamenilor, aclamaţiile vulgului, invidia confraţilor şi de unde vei privi imperial la măruntele urzeli împotriva ta izvorâte din minţile unor indivizi la fel de mărunţi şi, pe deasupra, anonimi.

Unul dintre aceste detalii este alcătuit din mulţimea… editurilor, aceste furci caudine pe sub care trebuie să se strecoare orice scriitor la început de drum. Te duci la editor şi îi spui: am un volum fabulos. Aici sunt două posibilităţi: ţi se arată uşa sau, dacă editorul e bine dispus (poate tocmai a luat prânzul, să zicem) îţi face semn cu deştiul să-i oferi manuscrisul. Ceea ce şi faci.

Apoi vine aşteptarea. O zi, doua, trei… mai multe. Prea multe. De ce nu eşti contactat? Cât mai durează?

Aici sunt alte două posibilităţi: fie nu te va căuta nimeni, niciodată din partea editurii, iar în cazul în care îţi vei lua inima-n dinţi şi vei întreba, în cele din urmă, care este soarta manuscrisului ţi se va răspunde: „Ştiţi, aţi scris ceva care depăşeşte epoca noastră cu mult, cu prea mult pentru a fi gustat de public acum… poate peste o sută de ani se va vinde. Iar noi, după cum se ştie, trebuie să vindem acum, avem rate la bănci, copii mici, maşini, gagici… ce păcat”. Adică un fel frumos de a ţi se spune că ai comis un căcat literar şi că ar fi bine să te apuci de ceva mai serios, cum ar fi traforajul artistic. Sau ţi se va spune scurt: „Lasă-ne, dom’le în pace, nu ne interesează bazaconiile astea”.

A doua posibilitate este să ţi se spună: „Mda (sau mdeah), interesant, credem că ar merge publicat”. Inima-ţi sare din piept. Ştiai, simţeai că ai ceva de spus lumii. Vei fi cunoscut, vei fi celebru, vei da autografe în turnee de promovare, lumea te va opri pe stradă, vei cunoaşte la rândul tău oamenii pe care i-ai aşezat, în timpul vieţii, pe soclu (şi tare vei fi dezamăgit după aceea, dar asta e altă poveste).

Dacă editorul zice că da, apar iarăşi alte două posibilităţi: să ţi se ceară de la obraz să scoţi din buzunar bănuţii care să acopere „această aventură literară”, adică toate costurile de producţie başca de-un şpriţ pentru editor. Caz în care procedezi cum te taie capul şi cum te lasă buzunarul. Oricum ai face, mai bine te-ai lăsa de meserie. Dacă un editor îţi cere bani să-ţi scoată trei sute de amărâte de exemplare pe „offset” pe care ţi le va pune în braţe mai apoi (că aşa este corect, ai plătit, ia marfa şi bagă-ţi-o undeva: în debara, de exemplu sau în pod sau dă-i drumul pe apa Dâmboviţei).

A doua variantă este să ţi se răsplătească efortul. Nu te bucura degeaba. Cu banii promişi vei putea achita întreţinerea la bloc pe luna februarie şi, eventual, vei putea bea o şampanie cu soţia/soţul/amanta/amantul/etc, dar acasă că la cârciumă e prea scump. Şi oricum, nu imediat ci abia după nişte timp. De regulă după nişte luni, poate chiar un an, mai rar la Sfântu’ Aşteaptă, deşi este o posibilitate. Până când vei primi pumnul de mărunţiş care reprezintă efortul tău scriitoricesc pe un an de zile, poţi să te lauzi la prieteni şi la neamuri că volumul tău se găseşte în librăria „Cutare”, pe raftul din spate, da, acolo, ceva mai jos, da, şi mai jos, acolo. Cum, nu mai e acolo? A, nu se vedea de praf…

Sigur, mai sunt şi alte posibilităţi. De exemplu să dai de vreo editură mică, dispusă să publice orice, inclusiv science fiction, inclusiv pe tine şi inclusiv moca, adică fără să-ţi ceară bani şi fără să-ţi dea bani. Ai scris o tâmpenie? Nu contează, editura mică, dar vioaie, va găsi mereu o sumă de fraieri care să cumpere o vomă strânsă între două coperte frumoase. Ai scris o genialitate? La fel, nu contează. Nu vei primi nici un ban şi vei fi citit de aceiaşi papagali care te-ar fi citit şi dacă ai fi scris o mizerie.

Mai sunt şi alte variante, dar m-am plictisit să le înşir aici şi, oricum, toate duc într-un singur loc: editurilor li se rupe de tine atâta vreme cât eşti un „no name”. Poţi, eventual, ajunge la statutul de „new entry” după mulţi nervi, după tone de rahat înghiţite cu zâmbetul pe buze, că deh, nu poţi altfel dacă nu „te publică” şamd, şamd şi, în final, şamd. Şi care statut nu-ţi asigură nimic şi nici nu îţi este de vreun folos atâta vreme cât ai cedat manuscrisul ăla pe degeaba. Chiar crezi un editor care te publică la mişto, fără să te plătească şi care îţi zice „frate, eşti genial”? E ca şi cum ai crede în ştima apelor deşi ai treizeci de ani sau pe acolo.

Fireşte, sunt şi variante „de succes”, în care dai de un editor onest, care îţi spune ce şi cum, ce e bine, ce e rau, dacă te publică, dacă te promovează, daca merită să mai scrii şi, eventual, te scoate şi la o cafea în oraş. Dar aceştia sunt din ce în ce mai rari şi nu ei fac obiectul acestui articol, deşi, după cum se va vedea, vor avea, în final aceeaşi soartă.

Care-i soluţia?

Care să fie? Publică-te singur şi dă cu tifla editurilor. Cum? Se sparie gândul de aşa ceva? Şi de ce, mă rog? Nu s-a mai văzut un asemena sacrilegiu? Ba da, s-a văzut. Nu numai că s-a văzut, dar a reprezentat şi o reţetă de succes. Ţi-am captat atenţia? Eşti tânăr scriitor şi vrei să ştii ce ai de făcut ca să ne umpli de capodoperele tale?

E, ai răbdare până săptămâna viitoare, când o să vină continuarea la acest articol.

Până atunci scrie.