Dacă ai ajuns să citeşti acest episod (al patrulea!) din aventura numită „selfpublishing” înseamnă că… nu ai publicat nimic până acum, în ciuda sfaturilor geniale şi preţioase pe care ţi le-am oferit în episoadele anterioare.

Am zis data trecută că voi povesti despre misteriosul POD. Ce înseamnă el? De unde a răsărit? Cui slujeşte? Ce interese obscure şi musai antiromâneşti se află în spatele PODului?

Print on Demand

Când autorul anonim dă buzna într-o editură, năduşit şi cu manuscrisul la subraţ, este întâmpinat, de regulă, cu câteva enunţuri standard, enunţuri pe care editorii isteţi le turuie pe de rost, iar ăia mai nătângi şi le scriu pe cartoane şi le citesc pe sub birou, dând impresia scriitorului că privesc în jos cuprinşi de jenă.

„Manuscrisul este, cu siguranţă, peste ceea ce se scrie şi peste ceea ce se cere acum în România. Eu unul l-as publica, dar, domnule scriitor, hârtia mă rupe, tiparul mă striveşte, distribuţia mă sugrumă. Ţi-o spun cu toată sinceritatea: aş risca să rămân cu un tiraj întreg în depozit. Sigur, acesta s-ar vinde, dar peste mulţi ani, poate peste zeci de ani, abia atunci când valoarea ta va fi cu adevărat apreciată…”

„Ce tiraj?” întreabă plin de speranţe scriitorul.

„E, mii de volume” îi răspunde editorul cu o privire mâhnită şi îngrijorată. „Mai puţine exemplare nu ar fi rentabil. E legea Offsetului, deh…”

Şi dialogul continuă, înfloreşte, explorează noi orizonturi, trece în aritmetică, se numără coli editoriale, coli de tipar, coli de autor, hârtie de ix grame pe cm pătrat, carton pentru coperte, aţă pentru strâns paginile la un loc… Toate astea costă, dragă autore. Costă parale multe pentru că lemnul e scump, el creşte la munte în zeci de ani. Plus că tipograful, de când a intrat în cărţile de istorie, e şi el scump la plumb şi zgârcit la cerneală, are şi el familie numeroasă, rotativa se porneşte greu şi se opreşte imediat ce banii nu mai curg. Vine apoi „difuzorul” care azvârle cărţile pe raft, de acolo de unde cititorul le cumpără, avid de cuvânt scris, de cultură, de alea alea. E, toţi ăştia care se interpun între autor şi cititor, toţi mai puţin editorul care editează, n’aşa, dintr-un hobby, toţi jnapanii ăştia vor să se înfrupte din fruptul scriitorului. O carte, un tiraj de fapt, pentru că editorul nu scoate o carte, scoate „tiraje”, ei bine, un tiraj costă multe lovele. Mereu cultura a fost scumpă. Înainte de ’89 era scumpă vederii, acum e scumpă la buzunar. Şi, după cum se mişcă lucrurile, în curând va fi iar scumpă vederii. Pentru roata istoriei, cultura e un bălegar care se lipeşte de obadă şi astfel ajunge când sus, în buza căruţei, când jos, în colbul drumului…

Şi autorul priveşte şi ascultă fascinat despre destinul circular al operei literare. După care, într-o pauză de respiraţie a editorului, şi pentru că-l mănâncă-n cur să-şi vază numele tipărit pe o copertă, autorul rosteşte sfios:

„Cred că aş putea să acopăr o parte din tiraj…”

Chipul editorului se luminează, se transfigurează după care se desfigurează, iar lucrurile se precipită. Scriitorul este prins într-un vârtej de hârtii, ca din pământ apare cineva cu un contract, redactori pofticioşi încep să pipăie manuscrisul peste coperte şi să-l frunzărească cu degete febrile şi umede. Până să se trezească bine, autorul nostru şi-a lăsat iscălitura pe un contract care îl uşurează de o grămadă de parale şi cât ar spune: „ce tiraju’ meu!”, se trezeşte cu o mie de cărţi proaspete, azvârlite în bătătură…

Dacă vi se pare că aţi mai întâlnit imaginile de mai sus, da, aşa este. Le-aţi întâlnit în două locuri: în viaţa reală şi în „Pendulul lui Foucault”.

Fireşte, lucrurile nu se petrec mereu astfel. Nu mereu, ci ori de câte ori autorul scrie în genunchi, nebăgând în seamă faptul că există atâtea şi atâtea soluţii de a dribla elegant un sistem care, din nefericire, încearcă să armonizeze varza valorii cu capra eficienţei economice (dacă vreţi şi alte imagini vă pot sugera: „să facă omletă fără să spargă oole” sau „şi cu dânsa-ntr-însa şi cu sufletu în rai”). Pentru că editurile, dragii moşului, sunt „la bază” nişte prestatoare de servicii care trebe să trăiască şi ele din ceva.

Bun. Hai să facem şi noi o pauză de respiraţie şi să încercăm să ne aducem aminte despre ce vorbim aici: despre un concept bizar, care trage preşul de sub picioarele editurilor „clasice” şi anume „print on demand”. Tipăreşte la cerere.

Mai simplu spus: cartea nu se trage „în tiraj” ci se tipăreşte ori de câte ori o cumpără cineva. La ce preţ? Aici e chestia interesantă: la acelaşi preţ pe exemplar pe care l-ar plăti o editură pentru un tiraj de, să spunem, câteva sute de exemplare.

Aşadar. Urci respectiva carte pe… http://Librăria-Noastră-si-a-Voastra.ro , să zicem. Şi ori de câte ori cineva îndrăzneşte s-o cumpere, porneşte o maşinărie magică din care iese fix un exemplar. Sau mai multe dacă eşti vreun autor celebru. Sau şi mai multe dacă eşti Miaiela Nuştiucum.

Dar chiar şi o editură poate apela la POD. Avantajele sunt mai mult decât evidente. Atât pentru autor, cât şi pentru editor. N-am să înşir aici decât câteva:

• scăderea semnificativă a costurilor de producţie (tipografii veroşi de ex.)
• lipsa unui „tiraj” care să atârne printr-un depozit şi de care să se împiedice stivuitoriştii
• urmarirea aproape în timp real a vânzărilor de către cei doi „parteneri”: autorul şi editorul (asta e tare, nu?)

În discuţiile purtate cu diverşi actori de pe piaţa de carte (scriitori şi editori, deopotrivă!) mi-a fost invocat deseori argumentul „ce carte a aia fără <<tiraj>>”? Mi se pare bizar ca numărul de exemplare să fie cel care conferă calitatea de „carte”. Vouă nu? Bun, dacă din partea unei edituri este oarecum de înţeles, un asemenea argument mi se pare de neacceptat din partea unui autor. O carte e carte şi într-un singur exemplar. Nu tirajul asigură calitatea intrinsecă a unei cărţi. Prin urmare… îndrăzniţi, oameni buni.

Deocamdată, cel mai mare ofertant de POD, dar şi cel mai cunoscut, este Amazon.com. Dar nu numai acolo se pot rezolva dorinţele cetelor de scriitori încă netipăriţi întru nemurire. E plin internetul de servicii POD care abia aşteaptă să satisfacă cererea. Cât de mare este cererea asta? În 2008 numărul cărţilor apărute în regim self publishing l-a depăşit pentru prima dată pe cel al cărţilor apărute la o editură sau alta iar în 2009 circa 75% din totalul cărţilor apărute au fost în regim SP (cf. Wikipedia şi Publishersweekly, iar cifrele nu se referă la România)

Ne oprim aici. Fireşte că mai sunt multe de spus şi de arătat. Poate altădată. Ce trebuie reţinut acum este faptul că există nenumărate soluţii pentru cei care doresc să publice în afara editurilor clasice. Ştiu, deja unii dintre voi strâmbă din nas: pai unde e controlul calităţii, aşa vor publica toţi analfabeţii, vor apărea miliarde de agramaţi cu cărţile lor la fel de agramate bla, bla, bla.

Aşa, şi?

Lasă-i frate, să apară. Cititorul va decide în cele din urmă care autor e valoros au ba, pentru că nu toţi vor fi tâmpiţi, vor apărea şi chestii de calitate. În plus, unii autori, valoroşi chiar, sunt atât de nişaţi încât nu vor stârni ever atenţia vreunei edituri „normale la cap”. Pe ăştia cui îi lăsăm? Ce dacă vor fi mii, zeci de mii, sute de mii de scriitori într-o librărie online? Credeţi că nu vom fi în stare să găsim lucrurile bune? Nu v-aţi săturat să vă spună editurile ce e bun şi ce e genial? Poate că ar fi vremea să ieşim singuri la vânătoare de scriitori talentaţi. Poate că e vremea ca autorii să-şi mai vândă şi singuri marfa-n târg. Poate că e vremea ca fiecare cititor să aibă propriul scriitor. În fine, vom mai vorbi despre asta. Altădată.