Am ajuns la partea a treia din această aventură foiletonată numită „self-publishing” (un concept din ce în ce mai răspândit „în ţările civilizate” spre deosebire de ţările „patriarhale” precum patria noastră) sau, dacă vreţi pe româneşte, „autopublicare”. În acest episod o să vă povestesc despre ce urmează dincolo de „online”.

Publică-te digital!

Dragă autore tânăr şi nedebutat şi intimidat de editurile feroce, poftitoare la inocenţa ta artistică precum dragonii la fecioria… fecioarelor. Sau dragă autore bătrân, deja debutat, hârşit în luptele cu editurile veroase şi ticăloşite. Dragă scriitorule, de orice gen şi oriunde te-ai afla…

Află că „o stafie umblă prin Europa”.

Nu, nu este vorba despre comunism şi nu este vorba (doar) despre Europa ci de întreaga lume. Este vorba despre revoluţia tehnologică din domeniul cărţii, revoluţie la care am asistat cu toţii în ultimii ani, dar căreia îi întoarcem spatele. Este vorba despre apariţia cărţii digitale.

Am să-mi permit o scurtă digresiune, legată de denumirea de „carte digitală”. În primul rând, pentru cei care au deschis mai tîrziu calculatoarele, denumirea de carte digitală nu are nimic în comun cu degetele, nici măcar faptul că degetele o scriu pe o claviatură. Cartea digitală este acea carte care poate fi citită cu ajutorul unor divaisuri noi, care acum nişte ani, nu foarte mulţi, erau în cel mai bun caz o recuzită science fiction. Cartea digitală este o carte pe care o poţi citi pe un calculator personal, pe o tabletă, pe telefonul mobil sau pe un bookreader. Chiar şi pe sărăcia aia de la Amazon se pot citi cărţi digitale. Ar mai trebui adăugat un lucru şi anume că, dintr-un motiv care îmi scapă, cartea digitală este impropriu denumită „carte electronică”. Dacă mă va lămuri cineva de ce îi spune astfel şi mă va şi convinge că aşa trebuie să-i zică, va primi de la mine o cutie cu Salitos. Idem pentru revistele online care, din cauze la fel de enigmatice, sunt denumite „reviste electronice”. De ce nu cuantice sau atomice sau moleculare sau pixelice?

Să trecem la lucruri mai serioase.

Dacă publicarea „online” este acum la îndemâna oricui şi, din aceste pricini „pute”, avem la dispoziţie publicarea „digitală”, într-un format portabil. Nu în PDF, deşi acronimul vine de la Portable Document Format. PDF-ul s-a născut talent şi a murit speranţă. Deşi arătos pe un pc sau chiar pe o tabletă, lucrurile se complică atunci când încercăm să cititm carţi în pdf pe un bookreader. Pe telefonul mobil n-am încercat, dar cred că există spirite aventuroase şi neliniştite care s-au încumetat s-o facă. Nu ştiu cu ce rezultate. Şi nici nu mă interesează.

Formatele cele mai răspândite pentru o carte digitală sunt două: epub şi, la mare distanţă, mobi. Dacă ne referim la standard, atunci vorbim doar de un singur format şi anume EPUB, standardul International Digital Publishing Forum. Ce asigură acest format în plus faţă de PDF? În primul rând posibilitatea de rearanjare a textului în funcţie de dispozitiv şi de dimensiunea fontului. EPUB oferă posibilitatea de inserare de imagini (rasterizate sau vectoriale), la nevoie acceptă DRM, matriţe sau layouturi definite prin CSS, conţinut multimedia şamd aici.

Dar acest format mai oferă un lucru extraordinar, pe care puţini au considerat să-l pună în evidenţă, tocmai pentru că este… evident. Oricine poate realiza un fişier epub, o carte în format epub. „La bază”, un fişier EPUB este o arhivă. Cine are chef şi timp de pierdut, poate schimba extensia unei cărţi în format epub din .epub în .zip şi s-o desfacă astfel. Va constata că o carte digitală în format epub este alcătuită dintr-o sumedenie de fişiere xml sau xhtml, împachetate alături de alte fisiere la fel de enigmatice, cum ar fi .opf sau .ncx. Cine are habar despre (x)html va putea să vadă că, de fapt, o carte digitală în format epub este… un site.

Până la urmă, ne place au ba, fisierul carteameagenială_de-gigel.epub este un fel de site interpretabil de 99% dintre bookreadere mai puţin leapşa aia de la Amazon pe care şi-au luat-o, din păcate, mulţi dintre concetăţenii mei. Şi ca să-mi sară în cap toţi amicii care au dat năvală să ia de la Amazon „că e mai eftin şi mai trendy” le mai spun un lucru: formatul .mobi sucks big time prin comparaţie cu .epub. Gata, am dat destul cu băţul prin gard, să ne vedem de ale noastre.

Prin urmare, cum fac un epub?

Simplu şi rapid: cu un editor open source numit Sigil, un editor de tip WYSIWYG care îţi poate oferi, în cele din urmă, satisfacţia unui fisier .epub cât se poate de standard, validat la direct la IDPF. Chiar vă sfătuiesc să încercaţi să vă verificaţi astfel cărţile epub pe care le aveţi, mai puţin cele care au DRM de la Adobe. O să aveţi o surpriză… Pentru cei care au chef de programe mai „de fiţe” le recomand InDesign de la Adobe. După care, le sugerez cu căldură să „cureţe” epubul astfel obţinut cu Sigil. Sau, pentru scriitorii înrăiţi, pot recomanda Atlantis, un editor de text similar Word-ului, cu deosebirea că poate realiza o conversie EPUB foarte curată, inclusiv cu embeduirea de fonturi. Eu unul folosesc atât Sigil cât şi Atlantis astfel: conversia cu Atlantis, revizia finală cu Sigil. Oricum, formatările speciale (modificări de CSS) se fac foarte uşor în Sigil.

Bun, avem cartea în format EPUB. Ne mai trebuie un ISBN de la Biblioteca Naţională. Oricare „persoană fizică” poate lua un ISBN în nume propriu. Biblioteca Naţională acordă celor care vor să-şi scoată cărţile în regie proprie un număr de două coduri ISBN pe an. Dacă eşti un scriitor prolific şi scrii mai mult de două capodopere pe an… ai o problemă şi fie negociezi cu vecinii/prietenii/colegii de serviciu/etc să ia ISBN-uri pentru tine, fie mergi la editurile pe care tocmai le-am înjurat împreună. Măcar tu eşti încă anonim… :))

Odată depăşite aceste plictiseli (EPUB, ISBN etc), poţi pune fişierul cărţii tale la vânzare, pe tarabă.

Şi unde, mă rog, ar fi această tarabă?

Oriunde. Dar cel mai important lucru este că nu va fi o singură tarabă. Pot fi oricâte tarabe doreşti. Spre exemplu, pentru început poţi cumpăra numele de domeniu cu titlu cărţii, presupunând că numele acesta este liber. Poţi lăsa cartea la liber, pe diferite siteuri, sugerând cititorilor că, dacă le-a plăcut, să lase un bănuţ în pălărie. Nu văd nimic rău în asta. Ba dimpotrivă. Poţi apela la librăriile online care sunt din ce în ce mai numeroase şi nu fac discriminare între un autor şi o editură. Nu trebuie să fii editură ca să-ţi aşezi cartea într-o librărie (online). Mai mult, ai control direct asupra vânzărilor. Cu cât mai multe librării, cu atât mai bine.

Dar despre asta, data viitoare. Când am să încerc să vă spun câteva lucruri legate de un alt concept care va trage preşul de sub picioarele editurilor clasice: POD. Plus ce ar trebui să facă un autor ca să-şi vândă cartea. Plus despre o schimbare de paradigmă în industria cărţii. Plus alte alea similare.