Aşadar, eşti un scriitor de science fiction şi genial pe deasupra. Dar nu eşti publicat.

Ce-i de făcut?

La întrebarea leninistă de mai sus există un răspuns cât se poate de americănesc: do it yourself, young man! Da, fă-ţi-o cu mâna ta, oricât de plin de conotaţii ruşinoase ar fi acest îndemn. Nu mai sta la bunul plac al editurilor. Ia-ţi manuscrisul şi publică-l de capul tău.

Cum adică, să scot o carte singur? O carte este un obiect aproape sacru. În trecut cărţile au fost venerate. Au fost mai mult decât oglinda şi sufletul lumii, cărţile au fost oglinda propriei lor lumi. Universul cărţilor a avut o viaţă particulară, independentă de voinţa oamenilor. Cărţile au proliferat şi s-au multiplicat după cum au avut ele chef şi când au considerat de cuviinţă. Cum să ne permitem acum un asemenea act de desacralizare şi să ne facem propriile cărţi după cum ne tună sau după cum ni se arată?

… Respiră adânc, şezi şi gândeşte-te câteva minute.

Cine hotărăşte sacralitatea şi valoarea unei cărţi? Nu te repezi să răspunzi: Măria Sa Cititorul. Mi-e teamă că te-ai afla într-o nepermisă eroare. Cititorul stabileşte eventuale ierarhii printre cei publicaţi deja. Cititorul habar n-are de valoarea sau non-valoarea celor care încă nu s-au „tipărit”. Prin urmare, ca să ajungi la instanţa la care ai făcut, faci şi vei face apel, adică la plurifiinţa numită generic Cititor, e nevoie să fii „tipărit”. Cine decide ce şi cum se tipăreşte?… Da, ţi-ai răspuns corect: editorul.

Prin urmare, primul pas de la starea de increat la cea de fiinţă scriitoricească îl face editorul. Acesta este o instanţă dacă nu supremă, măcar una foarte importantă. Şi interesată. Mai ales interesată.

Cititorul comun este doar un lut în mâna altora. Judecata mulţimii de cititori se impune mai degrabă prin număr, prin cantitate decât prin calitate. „Dacă 50 de milioane de oameni spun un lucru stupid, tot un lucru stupid este” zice David Severn şi îl cred. După cum cred că zicala „50 de milioane de francezi nu pot greşi” este una plină de umor şi atât. Formatorii de opinii (fie ei editori sau critici) decid, în cele din urmă, cine merită sau nu recunoştiinţa „iubitorilor de carte”.

Aşadar, lasă la o parte sfiala, scrie şi publică-te, aşa cum am mai spus, singur.

A, nu ştii ce ai de făcut? Ai manuscrisul, migălit în timp cu sudoare şi nervi de artist, dar nu ai habar ce să faci cu el în afară de a-l oferi unei edituri. Păi… nu ai multe lucruri de făcut.

În primul rând, corectează-l

După ce îl corectezi, îl mai corectezi o dată. Poţi folosi şi unele unelte, cum ar fi Autocorect ajuns, iată, la versiunea 4.1.5 şi care te poate ajuta să depăşeşti lejer această etapă. În plus, Autocorect te poate ajuta să pui şi diacritice. Oricât de genial ai fi, mulţi redactori sau referenţi nici nu se încumetă să exploreze texte fără diacritice. Şi pe bună dreptate. Dacă nu-ţi convine sau nu ai chef să scrii cu diacritice, nu citi mai departe. Ar fi o pierdere de vreme pentru tine.

După ce ai corectat textul (să zicem că ai reuşit să treci cu bine de acest hop) rămâne să te decizi în ce formă vrei să publici manuscrisul. Adică: online, digital sau print. Ar mai fi o variantă: să vrei să debutezi ca autor printr-o carte citită. Printr-un audiobook. Se poate şi aşa, dar sfatul meu este să nu-ţi forţezi prea mult norocul. Pre mulţi vei enerva cu tupeul tău, oricum. Ce sens ar avea să te apuci să-ţi lălăi cartea cu o voce stridentă, monotonă, fonfăită, bleagă, mută, răguşită, hârâită, plescăită şi asezonată cu hârşâieli tabagice sau cu respiraţii grăbite, poticnite şi emoţionate. Şi cine te-ar asculta, în afară de câteva neamuri? Corporatistul care se dă cu opălul spre bildingul unde îşi are giobul? Cocalarul care se sparge cu be-em-veul pe uliţă cu 120 de kilometri pe oră? Să fim serioşi…

Dacă vrei online

e simplu, ştii şi singur ce ai de făcut: îţi cumperi un nume de domeniu. De exemplu, carteameageniala.ro. Sau cu extensia .com. Sau ce extensie vei dori tu atunci când se va da drumul la extensii trăznite (abia aştept să văd siteuri de felul ăsta: http://cartealuigigel.de.gigel). Dacă eşti calic şi nu ai bani nici să treci strada sau dacă eşti doar chitros cu banii (chibzuit, daca îţi face plăcere…), ia-ţi un domeniu de pomană şi un „hosting” la fel de gratis, caz in care cartea ta online va ajunge să se vadă astfel: carteameageniala.hostingmoca.com. Caz în care ai reinventat blogăreala cu pretenţii de cultură. Felicitări. La început nu te va citi nimeni. Decât nişte amici care îţi vor confirma cât eşti de ce vrei tu. Apoi o sa vină şi alţii să vază ce ai comis. Unii îşi vor lăsa comentariile precum peştii icrele prin baltă. Alţii nu. Cei mai mulţi nu. Dacă nu eşti o putoare, te apuci şi îţi promovezi cartea pe „reţele”. Te apuci de feisbuc, te bagi în seamă cu oamenii mari, primeşti o sumă de laude, dar şi o cantitate de zoaie egală şi de semn contrar cu laudele. Şi dacă forţez un pic lucrurile şi îmi imaginez că, în afară de a fi genial în scriitură, ai şi spirit antreprenorial şi plantezi pe site un buton de „donate by paypal”, se cheamă că ai făcut un pas mic pentru buzunarul tău, dar un pas uriaş pentru destinul tău de scriitor profesionist. Ce înseamnă să scrii fără să câştigi măcar bani de-o bere? E, exact ce ai răspuns în gând aveam şi eu în minte.

Dar văd în privirea ta neliniştită că nu asta doreşti.

Ştiu că altceva te roade pe tine, scriitor nedebutat. Pe online poate scrie oricine ori tu nu eşti oricine, aia te roade. Eşti o elită, iar un text înşirat pe un blog nu e o carte, zici tu. Chiar aşa? Dar ce e? O vâslă? Un proces verbal? Zărul din lapte? Ba chiar este o carte, prietene. Ulise, cartea aia mamut a lui Joyce despre care ai auzit că e „genial de ciudată” şi dacă o scrii pe un gard, tot carte este. Bine, ţi-ar trebui un gard mai lung, poate tot Zidul Chinezesc, dar tot carte este.

Bun, deocamdată ne oprim aici. Din simplul motiv că mai am şi alte lucruri de făcut pe lumea asta decât să scriu pe blogul ăsta ce-mi trece prin minte. Vreau să mai adaug doar următoarele: UNU: ce citiţi voi aici e un pamflet. Dacă vă recunoaşteţi în cele spuse de mine, o faceţi pe răspunderea voastră. Şi DOI: nu am folosit Autocorect pentru că l-am scris direct în wordpress. Şi TREI: continuarea în săptămâna viitoare. Şi PATRU: cine are chef să discute cu mine despre „cât de uşor se poate publica sefe în Romania”, mă poate găsi zilele astea la Final Frontier. O să cam umblu prin târg de dimineaţa până seara, iar duminică de la ora 14 ne aşezăm la taclale pe tema anunţată.