Zeii de beton ai utopiei

Ficţiunea este definită de Kant astfel: „o născocire, dar în acelaşi timp o posibilă acceptare a subiectului”. Ficţiunea poate fi minciună, dar poate fi şi adevăr, fie în alt timp, fie în altă lume.

Ficţiunea îşi revendică un adevărat imperiu: literatura imaginarului. Fără ficţiune, literatura imaginarului ar putea avea serioase probleme existenţiale.

Ficţiunea politică la rându-i apare ca un subgen robust al ficţiunii, subgen răspândit şi bine înfipt în conştiinţa colectivă, definit sintetic, dar imprecis, astfel: suma tuturor distopiilor şi utopiilor. Ficţiunea politică nu numai că este solid ancorată în conştiinţa colectivă, dar este chiar bine tolerată de consumatorul de imaginar. Dacă ne-am încorda minţile şi am încerca să stabilim un reţetar al succesului operei de ficţiune, am constata că fără ficţiune politică lucrurile se pot complica, iar succesul se poate lăsa aşteptat. Ficţiunea politică nu dă efecte adverse la lectură şi poate crea dependenţă. Poate şi pentru că omul este un animal politic.

Prin urmare, ar fi fost cu totul nefiresc pentru genul science fiction să nu folosească mijloacele ficţiunii politice pentru a-şi construi propriile opere, dar, în acelaşi timp, pentru a debarca în teritorii literare noi şi a coloniza cu agresivitate opere care nu au fost gândite ca aparţinând de science fiction.

Science fiction-ul a fost descris, în decursul timpului, în termeni mai degrabă defavorabili: literatură de nişă, închisă, evazionistă samd, iar consumatorii de science fiction au fost, de regulă, închişi în ţarcuri, izolaţi de ceilalţi consumatori de imaginar, trimişi în ghetouri culturale, li s-au agăţat de piept cocarde care purtau inscripţii menite să îi acopere de ridicol: subcultură, paraliteratură, aiureli, bazaconii, roboţei şi nave etc. Sefistul trebuia astfel arătat cu degetul, ţintuit la stâlpul infamiei şi îngropat sub un munte de ruşine culturală de sub care să nu iasă în veci. Iar robespierrii intransigenţi, satisfăcuţi după execuţia vreunui nefericit sefist, se întorceau în templele dogmei lor literare, răsfoind satisfăcuţi opere de ficţiune. Pentru că, lăsând la o parte literatura tehnică şi capodoperele de „dezvoltare personală”, dăm nas în nas cu ficţiunea.

Sefiştii slabi de înger s-au refugiat în ghetou, sefiştii care au ştiut ce vor şi-au văzut de treabă şi au sărit gardul în lumea mare. Datorită lor putem spune acum că genurile şi subgenurile sunt din ce în ce mai întrepătrunse, încât uneori este chiar dificil să poţi face o distincţie clară între o operă mainstream şi una science fiction.

Să revenim la cestiune. La o privire sumară, putem să constatăm că ficţiunea politică este foarte veche. Probabil atât de veche pe cât de vechi este omul. În secolul al IV-lea înainte de Cristos, Platon scria Republica. În prima parte a operei, Platon imaginează societatea perfectă, un mulaj social precis şi limpede realizat în matriţa ideilor pure. O utopie care a supravieţuit secolelor. Presupunând că în Atena acelui secol ar fi existat un teoretician al science fiction-ului, ce l-ar fi împiedicat pe acesta să asimileze sefeului primele cinci cărţi din Republica? Ce ne împiedică pe noi astăzi să spunem că Republica este o ficţiune politică, prin urmare poate fi şi sefe?

Este uşor să urmărim prin istorie principalele ficţiuni politice care au urmat, într-un şuvoi din ce în ce mai puternic care s-a transformat mai apoi în torent literar şi, în final, prin debitul său, în fluviu: Utopia (Thomas Morus, 1516), Don Quijote (Miguel de Cervantes, 1605), Cetatea soarelui (Thommaso Campanella, 1623), poem utopic scris, ce ironie, în beciurile inchiziţiei, Călătoriile lui Guliver (Jonathan Swift, 1726)  şi ceva mai recent: O utopie modernă (HG Wells, 1905), Călcâiul de oţel (Jack London, 1908), Oameni ca zeii (tot HG Wells, 1925), Întuneric la amiază (Arthur Koestler, 1940), 1984 (George Orwell, 1949). De dată şi mai recentă sunt: Candidatul manciurian (Richard Condon, 1959), Eu, supremul (Augusto Roa Bastos, 1974), SS-GB (Don Leighton, 1978) şi mă opresc aici, lista rămânând deschisă.

Fireşte, science fiction-ul românesc nu avea cum să rateze ficţiunea politică. Mai rar şi mai subtil înainte de 1989, mai des şi mai pe şleau după 1990. Înainte de 1989 am avut O iubire din 41042 (Sergiu Fărcăşan în 1960, anterior în CPSF), Atacul Cesiumiştilor (Sergiu Fărcăşan în 1963), O falie în timp şi Ucronia de la Tapae (Mircea Opriţă în 1973, respectiv 1976), iar după 1990 au apărut Zeul apatiei şi Animalul de beton (Voicu Bugariu, 1998 şi 1999), Constanţa 1919 (Liviu Radu în 2000) şi Partidul de export (Victor Martin în 2008).

Mă simt dator să precizez că titlurile de mai sus nu reprezintă decât un procent mic din ceea ce poate însemna ficţiune politică, atât la noi cât şi oriunde în lume şi nu au decât un rol informativ, nicidecum un rol valoric sau atoate-acoperitor. Şi încă o remarcă: textele apărute înainte de 1989 recurg adesea la ficţiunea politică, aproape programatic şi dogmatic, puţini autori putând găsi resurse în afara politicului. Spre exemplificare: Cristian Tudor Popescu şi Mihail Grămescu, dintre autorii cu volum înainte de 1989.

De ce această înşiruire oarecum dezlânată de titluri şi autori? Pentru a arăta că ficţiunea politică a fost, este şi va fi pe mai departe un motor, o locomotivă neobosită pentru discursul science fiction. Opera sefe care acordă respect şi manifestă smerenie în faţa ficţiunii politice nu se poate rata decât dacă autorul doreşte explicit aşa ceva sau este ruptă total de literatură sau talentul lipseşte autorului cu desăvârşire. Orice tentativă de eliminare completă a ficţiunii politice generează automat efecte adverse, opera sefe suferind de lipsă de portanţă în primă fază, prăbuşindu-se fără graţie în a doua fază. Aş risca şi o teoremă: Talentul singur nu poate asigura succesul unei opere sefe, talentul dublat de ficţiune politică duce la succes. Fireşte, vă rog să primiţi „teorema” ca pe o metaforă de lucru. Poate suferi îmbunătăţiri, reformulări, adăugiri.

Ficţiunea politică în sine nu este un mecanism de sine stătător, ci un modul alcătuit din câteva componente care, ele însele, ar putea fi folosite ca mecanisme de generare a operei science fiction. Ce presupune, la urma urmei, o ficţiune politică? O altă linie de timp (vezi SS-GB sau Ucronia de la Tapae). Un viitor anume (vezi Zeul apatiei, O falie în timp). O realitate ascunsă, perfect coerentă, dar disimulată total între vălurile istoriei oficiale (vezi Pacea lui Hitler de Philip Kerr). Prin urmare, pentru a construi o ficţiune politică avem nevoie de universuri sau de lumi alternative sau avem nevoie de o proiecţie a lumii clar definită în viitor sau avem nevoie de o speculare îndrăzneaţă a prezentului. Toate acestea sunt elemente sefe, dar atenţie, nu sunt elemente proprietare sefeului.

O remarcă: în general orice proiecţie în viitor trebuie să conţină elemente de ficţiune politică. Imaginarea unei lumi a viitorului fără dimensiunea politică poate duce la ratarea deplină şi definitivă a operei. Nu e obligatoriu. Dar, sincer, câte opere sefe care descriu lumea peste un an, zece, o sută, o mie sau zece mii de ani cunoaşteţi care să nu conţină elemente de ficţiune politică? Nu fugiţi cu gândul la Lorzii Instrumentalităţii. Vă asigur că toată construcţia este o ficţiune politică de la un capăt la altul (şi aproape perfectă, în opinia mea). Proiecţia viitorului necesită, fundamental aş îndrăzni să spun, o doză masivă de ficţiune politică.

De ce recurgem la utopie sau la distopie atunci atunci când ne jucăm cu ficţiunea politică? Pentru că ne place şi pentru că, în cele din urmă, ne pricepem cel mai bine la aşa ceva. În plus, ispita jocului demiurgic, de a crea cea mai bună dintre lumile posibile, este prea mare pentru autorul de sefe ca să-i poată rezista. Iar această ispită funcţionează perfect în toate zonele literare. Nume mari din literatură au trecut graniţa dinspre mainstream spre ţinuturile sălbatice ale sefeului înarmate doar cu un rucsac doldora de ficţiune politică. Brave New World sau 1984 ne pot sluji de exemplu. O precizare se impune: deşi semantic opuse, utopia şi distopia sunt echivalente atunci când creăm o ficţiune politică. Atât utopia cât şi distopia propun lumi coerente. Fundamental, distopia şi utopia propun cele mai coerente lumi posibile, oricât de paradoxal ar părea acest lucru. Să ne gândim doar la o ficţiune politică pe care am trăit-o cei mai mulţi dintre noi: comunismul. O lume perfect ordonată, cu promisiuni mesianice, cu o limpezime socială remarcabilă. Această ficţiune politică poate fi utopică sau distopică după cum doreşte fiecare. Important este că în cazul comunismului, văzut ca ficţiune, avem o armonie structurală remarcabilă. Iar science fiction-ul (ca orice alt gen literar, de altfel), ca să funcţioneze la parametrii optimi, are nevoie de coerenţă în universul creat sau propus.

Prin urmare, genul science fiction nu se poate rupe în mod programatic de ficţiunea politică fără a-şi altera specificul. Sefeul este, la nivel conceptual, legat organic de ficţiunea politică. În plus, ficţiunea politică acţionează ca punte de legătură între genul sefe şi restul literaturii care, să nu uităm, este un rezultat al ficţiunii generale. Pe această punte articulată pe ficţiunea politică, science fiction-ul poate invada fără probleme alte spaţii literare (lucru evident dacă este să ne gândim la mijlocele sefe folosite te miri pe unde prin mainstream) sau se poate lăsa invadat liniştit de alte genuri. Evident, acest schimb genetic, intermediat de ficţiunea politică, este în beneficiul consumatorului de literatură.

Ficţiunea politică nu este numai necesară discursului science fiction, ci îi este fundamental necesară. Opera sefe este guvernată discret, dar ferm, de zeii de beton ai utopiei şi orice deviere de la normă poartă cu sine germenii propriei prăbuşiri.

Eseu prezentat la sesiunea Helion 2011