De ce cad îngerii

Aţi auzit despre seniorul Campastrella? S-ar putea să nu fi ştiut până acum de el deşi, dacă v-aţi încumetat vreodată către Florenţa dinspre Bologna, imediat ce treceţi munţii, aproape de Prato, nu aveaţi cum să nu vă întâlniţi cu vameşii lui. Este un senior cam ursuz şi sătenii din Campastrella îl socotesc în egală măsură bandit şi scrântit. Are un castel dărăpănat de unde scrutează satul şi din care derbedeii din suita lui ies în răstimpuri să vămuiască drumeţii care trec spre şi dinspre munţi. Din ce v-am spus până acum v-aţi dat seama că satul se numeşte Campastrella şi este situat într-o vale, iar castelul este căţărat pe coasta unui deal. Ar fi bine să fiţi atenţi la aceste detalii peste care eu s-ar putea să trec cu uşurinţă, deoarece nu sunt un povestitor foarte bun, pe de o parte, şi sunt născut în acel sat pe de alta, aşadar mi se poate părea firesc să presupun cunoscute anumite lucruri.
Singurii cu care seniorul se înţelegea de minune sunt călugării iezuiţi care tocmai se aciuiseră pe dealul celălalt, astfel încât satul era bine ţinut în cleşti. Şi drumul la fel. Când oamenii lui Campastrella oboseau, veneau călugării şi duceau la bun sfârşit ceea ce nu terminaseră primii. De aceea regiunea începuse să fie ocolită de oamenii prudenţi şi cu mai multă minte sau care nu erau foarte grăbiţi. O figură nouă începuse să devină un eveniment printre sătenii din vale. Dacă aţi fost atenţi la ce v-am spus până acum ar trebui să vă imaginaţi cele două dealuri printre care trecea drumul către Bologna şi de-a lungul căruia se înşira satul.
Este timpul să vă spun că eu mă numesc Cosimo şi sunt fiul unui sătean cândva înstărit din ţinutul cu pricina. Pe tatăl meu tot Cosimo îl chema şi avea un han care odinioară, când eram un ţânc, era plin de drumeţi care aduceau un câştig frumos familiei noastre. Pe banii aceştia am stat o vreme la un grămătic din Florenţa, un om socotit destul de înţelept şi care s-a străduit să-mi deschidă mintea învăţându-mă o mulţime de lucruri despre lume şi despre cer şi despre alte ştiinţe şi arte. Gândul tatei era să urmez o universitate şi apoi să îmbrac haina preoţească. Dar lucrurile nu au mers aşa cum a dorit.
Mai întâi a fost sminteala seniorului Campastrella care, aşa cum v-am mai spus, a dus încet la ruinarea ţinutului. Şi cum toate astea nu ajungeau, au apărut şi iezuţii, ca o încununare pe dos a ticăloşiei seniorului. Aşa că s-a ales praful de hanul tatei şi a trebuit să-mi părăsesc grămăticul. Nu pot să spun că am fost necăjit din cale afară de acest lucru. Stătusem acolo destulă vreme ca să-mi dau seama că nu eram un bun învăţăcel. La scurtă vreme de la întoarcerea mea, tata a intrat în conflict deschis cu oamenii seniorului şi a murit de inimă rea. Abia mă întorsesem, îmi era dor de viaţa dulce din sat. Aveam să-mi dau seama că multe lucruri se schimbaseră. Şi aveam să cunosc numai amărăciune.
Acuma, dacă nu aţi obosit, am să vă relatez faptele pentru care mă aflu în faţa domniilor voastre. Totul a început cam la trei luni după întoarcerea mea acasă şi cam la două după ce tata se săvârşise. Era o dimineaţă ploioasă de iunie. Stăteam în cumpănă dacă să vând moştenirea şi să plec aiurea în lume sau dacă ar fi meritat să rămân pe mai departe în satul de care eram totuşi legat prin nevăzute fire dar care, din nefericire, se schimbase într-un mod subtil şi neplăcut de când plecasem. Am auzit un tunet puternic şi o lumină orbitoare a inundat ograda. Totul a durat mai puţin de o clipă şi m-am temut că trăznetul picase peste casa mea. Apoi, după ce tunetul s-a risipit am auzit hărmălaie dinspre coteţul păsărilor. Am ieşit degrabă afară, convins de tot ce putea fi mai rău. Mă înşelam. Nu trăznetul coborâse peste ogradă ci altceva, cu mult mai frumos şi mai înfricoşător. Acoperişul din lemn al coteţului se rupsese şi dintre sfărâmături se iţea o arătare bizară. Părea a fi un om, dar întrucâtva diferit. Două aripi uriaşe se zbăteau în spatele lui într-un efort sacadat de eliberare. Am încremenit şi cred că aveam o figură destul de caraghioasă de vreme ce fiinţa ciudată a început să râdă la vederea mea.
- Mai bine vino şi dă-mi o mână de ajutor, a spus făptura în cele din urmă.
Am observat că avea un puternic accent latin. Mi-am făcut cruce şi am început să mă rog dar m-a întrerupt grăbit:
- Lasă astea, o să te rogi mai tâziu, acum ajută-mă să ies de aici.
Aripile uriaşe păreau să-l încurce teribil. I-am dat o mână de ajutor, întocmai cum îmi ceruse, l-am scos dintre sfărâmăturile acoperişului şi l-am sprijinit în drum spre casă, pentru că şchiopăta uşor. L-am întrebat dacă se lovise cumva rău şi mi-a răspuns că orice înger căzut, la început, şchioapătă.
S-a aşezat la masă chiar pe locul unde stătusem mai înainte. Acum gândiţi-vă, dacă ar cădea un înger peste domniile voastre, aşa, din senin sau mai bine zis din cer înnourat, cum v-aţi comporta? L-aţi invita în casă şi aţi sta la taifas cu el despre cum merg lucrurile cereşti? Sau aţi rămâne pironiţi locului şi fără de grai? Eu am ales varianta a doua, ceea ce a atras protestele făpturii care picase, probabil din cauza tunetului şi a luminii orbitoare pe care o văzusem mai înainte.
- Nu mai sta acolo, în pragul uşii, pune, te rog, obloanele pentru că nu vreau să atrag atenţia cuiva.
- Păi, deja ai atras atenţia mea, am observat eu privind nu tocmai încântat la coteţul dărâmat şi la găinile care se risipeau prin curte. De sus continua să plouă netulburat. Părea că nimic nu se întâmplase, ba chiar în crângul din apropiere un cuc singuratec îşi căuta, probabil, perechea. Am încercat să număr de câte ori cântă, se zice că atâţia ani mai ai de trăit dar, nerăbdător, îngerul m-a adus cu picioarele pe pământ:
- Nu te mai gândi la păsări, o să le strângi mai târziu, a spus el privind de jur împrejur, prin cameră.
A zăbovit cu privirea pe o policioară unde se odihneau câteva bucoavne vechi pe care le adusesem cu mine de la Florenţa. Acest lucru părea să-i facă bine.
- Iartă-mă că am râs mai înainte, dar aveai o figură… Probabil suntem amândoi tulburaţi şi speriaţi, chiar dacă din pricini diferite… Ai mai văzut până acum un înger? Un înger căzut, vreau să zic.
- Păi… Eşti chiar înger? Poţi să zbori cu aripilea acelea sau doar te prefaci că eşti un înger?
- Pot să zbor pentru că sunt un înger iar îngerii zboară şi, oricât ar părea de ciudat, din când în când ei se mai şi prăbuşesc… Face parte din planul Divinităţii, presupun.
Punând cap la cap ceea ce apucasem să învăţ la oraş de la grămăticul meu, a trebuit să admit că îngerii se pot prăbuşi, deşi astfel de evenimente sunt extrem de rare.
- Aşa că linişteşte-te, a continuat el, nu ţi se va întâmpla nimic rău din pricina mea. Asta, desigur, dacă o să-mi dai puţin ajutor şi nu o să începi să urli prin sat că un înger ţi-a picat în ogradă.
Mărturisesc că primul impuls acesta ar fi fost, să dau fuga şi să-i anunţ pe toţi despre minunea care tocmai se întâmplase. Am stat în cumpănă şi i-am dat dreptate, dacă aş fi vestit tuturor ceea ce vedeam şi îmi venea greu să cred, s-ar fi strâns pe dată o gloată curioasă prin bătătura mea ceea ce ar fi atras, cu siguranţă, atenţia seniorului sau a iezuiţilor sau poate a amândurora, lucru de care nu aveam cum să fiu prea fericit.
- Ascultă, i-am zis, te pot ajuta, cu toate că nu ştiu cum, adică, vreau să spun că doresc să te ajut, dar ceea ce aud este atât de… Despre un singur înger am auzit că s-a prăbuşit, dar asta s-a întâmplat la scurt timp după facerea lumii. Cum de pot îngerii să cadă astăzi, aşa, tam-nesam, ordinea cerească este pusă astfel la îndoială de tine. Şi pretinzi că eşti un înger.
- Nu pretind, sunt ceea ce sunt. Îngerii pot cădea şi basta.
Trebuie să recunosc că nu prea aveam cum să replic. Puneţi-vă în locul meu. Sigur că se vor găsi unii care să pretindă tot felul de încercări la care să fie supus îngerul ca să demonstreze originea sa divină. Un miracol sau ceva asemănător ar fi fost suficient pentru unii dar, gândiţi-vă, cum putem deosebi un miracol de o scamatorie bine pusă la punct? Altfel spus, Dumnezeu ar putea să umple pământul cu miracole astfel încât să aducă înapoi lumea la credinţă dar, chiar şi atunci, s-ar ridica glasuri care ar pretinde că totul nu este decât o înscenare şi astfel Creatorul ar fi etichetat de prostime ca fiind un scamator dibaci. Ceea ce, să recunoaştem, ar fi o blasfemie mai mare decât ne putem închipui. Domniile voastre trebuie să recunoască totuşi ciudăţenia situaţiei în care mă aflam. Astfel devine mai uşor de explicat atitudinea mea rezervată de atunci şi de mai târziu după cum veţi vedea.
Am tras obloanele de la ferestre, deşi chiar şi numai acest lucru putea să atragă atenţia vreunui trecător curios. Dar mă gândeam şi la vreme, cine să mai treacă pe uliţă când din cer cădea cu înverşunare o ploaie măruntă şi rece, cum rar se vede la început de vară. L-am privit cum şedea la masă, poate era flămând şi însetat dar, mă întrebam apoi, cum poate unui înger să-i fie foame şi sete? În fond, ce ştiu îngerii să facă? Să zboare, să-L laude pe Dumnezeu, să vegheze şi să se roage. Şi, din vreme în vreme, să se prăbuşească. Nu ar fi fost, desigur, primul. Lucifer, vade retro… Acela ar fi fost primul sau cel mai cunoscut caz de prăbuşire. Numai că acela ar fi fost azvârlit ceea ce făcea comparaţia mea să fie deplasată. Au fost îngeri care s-au pogorât şi care au avertizat, au atras luarea aminte la erori şi drumurile greşite pe care oamenii o porneau. Uneori lumea s-a îndreptat, alteori nu. De cele mai multe ori nu.
- Ai putea acum să încerci să te înalţi? Sau te afectează ploaia? Sau nu eşti un înger?
M-a privit trist. Apa se strângea încet, în băltoace mici, la picioarele lui. Era desculţ, părul lung şi auriu se răsfirase în şuviţe ude peste umerii lui. Pe cât puteam să-mi dau seama purta o singură cămaşă lungă iar aripile păreau să iasă direct din ţesătură, fremătau uşor ca şi cum ar fi fost animate de o voinţă proprie sau de o durere profundă.
- Haide, l-am îndemnat, zboară acum, afară nu este nimeni care să te vadă, dacă numai asta te deranjează.
- Îmi pare rău, nu pot să o fac aşa, a mărturisit el. Am nevoie de ajutorul tău şi acesta este credinţa.
- Adică… am început eu dar nu am mai apucat să spun ce gândeam atunci pentru că în ograda mea începuseră să se audă paşi şi glasuri şoptite.
- Repede, ascunde-mă, m-a rugat.
Am dat din umeri. Unde puteam să-l ascund? Nicicând odaia nu-mi păruse mai goală şi mai săracă. Pivniţa i-ar fi oferit ceva adăpost dar pentru asta ar fi trebuit să ieşim în curte. Tot la fel dacă aş fi încercat să-l duc în camerele de sus. Am privit în jur, căminul în care ardea un foc vesel dar care nu părea capabil să alunge frigul, masa din lemn masiv şi băncuţele din jurul ei, cuptorul, o laviţă, policioarele cu bucoavne care, oricâtă înţelepciune ascundeau, erau complet inutile. Şi cam atât.
- Îmi pare rău, dar cred că am dat de belea amândoi, i-am zis.
Paşii de afară îşi găsiseră capătul zbuciumului lor în dreptul uşii. Apoi cineva a prins să bată grăbit.
- Cosimo, hei, Cosimo, cineva ţi-a rupt coteţul şi a dat iama prin păsările tale.
- Nu răspunde, a şoptit îngerul, poate or să creadă că eşti plecat.
De afară se auzeau şuşoteli grăbite dar, din păcate, nu reuşeam să-mi dau seama ce spuneau cei de dincolo şi care era numărul lor. Cel care vorbise părea să fie băiatul fierarului, o brută care era mereu văzută în preajma derbedeilor din suita seniorului Campastrella. Era ceva mai mare decât mine ca ani şi mai bine clădit aşa că nu prea aş fi avut şanse să-l dovedesc într-o încăierare. Şi ce să fi făcut apoi, nu mi-ar fi rămas decât să-mi iau câmpii, să plec din acel ţinut, cât mai departe, fără nimic altceva decât ce aş fi avut pe mine. Iată, mi-am zis, o perspectivă deloc îmbucurătoare. Toate acestea dacă ceilalţi nu s-ar fi băgat şi dacă l-aş fi dovedit pe băiatul fierarului. Şi dacă oamenii seniorului nu m-ar fi ajuns din urmă. Nici o clipă nu m-am gândit cum să-l scap pe înger, numai la salvarea mea mă gândisem şi mi s-a făcut ruşine.
- Dă-te din dreptul focului şi caută să-ţi ascunzi aripile. Sau, mai bine, dă-le jos. Cred că gluma se apropie de sfârşit.
Spunând acestea am deschis uşa. Afară se adunaseră câţiva săteni care se acoperiseră cu rogojini ca să se ferească de ploaia înverşunată care cădea din cer.
Pe băiatul fierarului îl chema Rodolfo dacă nu v-am spus până acum. Purta acest nume din cauză că mamă-sa era de pe undeva din Burgundia, cel puţin aşa cred. Fierarul, care făcea parte dintr-un neam de oameni plini de viclenie şi mereu puşi pe rele, luptase cândva, în tinereţe, prin părţile acelea şi sub ordinele seniorului. Se întorsese cu o nevastă frumuşică şi cu pradă pe măsură. Aşa vorbeau cei mai în vârstă, dar oricum lucrurile acelea se petrecuseră cu mult înainte ca eu să vin pe lume şi, oricum, nu au nici o însemnătate în relatarea mea. Sau poate că au, cine ştie…
Rodolfo părea să-i conducă pe cei de afară. După ce am deschis uşa, câţiva au dat să intre dar acesta i-a oprit.
- Am auzit că dai adăpost unui străin, Cosimo.
- Bag seama că veştile zboară iute pe uliţa asta.
- Judecând după coteţul tău pare a fi un găinar, continuă el fără să ia în seamă remarca mea. Multă lume se plânge că a apărut prin sat un hoţ de găini, aşa-i cumetre Jacopo?
M-am uitat la chipurile lor colţuroase. Erau îndârjiţi şi poate că într-adevăr credeau că dau adăpost vreunui fur. Totul s-ar fi putut termina cu o simplă păruială, dar cum le-aş fi explicat aripile ciudatului meu musafir? Sunt unele legi ale ospeţiei care, chiar dacă nescrise şi ignorate de mulţi, mă împedicau să dau pe mâna unor oameni puşi pe harţă pe cel care îmi ceruse adăpost. Chiar dacă acesta pretindea că este înger. Sau mai ales atunci ar fi trebuit să fiu mai circumspect. Erau în pargul uşii mele şi îşi iţeau mutrele posomorâte: Jacopo, el însuşi bănuit că ar umbla prin coteţele oamenilor, drept care unii îi ziceau Vulpea, mai erau Emilio şi Venetucci care se învecinau cu mine, apoi l-am mai zărit pe unul Galli care stătuse o vreme în Florenţa, ca şi mine şi, tot ca şi mine, făcuse acolo pe dracu’ ghem. Şi, în fine, mai era bătrânul Palio din neamul Guffati, aceştia fiind de altfel nişte oameni nu mai răsăriţi dar cel puţin aveau mai mult bun simţ decât alţii.
- Pe cine ascunzi, băieţică, m-a întrebat Jacopo. Arată-l să-l vedem şi noi.
Iată, mi-am zis, Campastrella seamănă acum cu o Sodomă iar eu sunt pus să joc, împotriva voinţei mele, rolul bătrânului Lot. Gândul la ce a păţit în cele din urmă Sodoma m-a făcut să mă zgribulesc şi bruma de curaj pe care o mai aveam s-a risipit pe dată.
- Păi, nu ascund pe nimeni, signore Jacopo. Şi nu înţeleg ce-i atâta zarvă pentru un drumeţ rătăcit.
- Rătăcit sau poate vrea să treacă fără să plătească vamă? a intervenit Galli iar ceilalţi i-au ţinut isonul imediat.
- Da, să-l ducem la castel şi să hotărască messer Campastrella.
- Aşa-i, să vază acolo dacă-i tâlhar sau negustor chitit să înşele legile şi bunătatea seniorului.
- Să-i încingă tălpile cu puţin jar…
- Terminaţi! a intervenit bătrânul Palio. Poate că are dreptate, poate că nu este decât un biet călător care s-a adăpostit de ploaie.
Apoi mi s-a adresat mie:
- Dacă nu este nimic de ascuns lasă oaspetele să iasă la lumină şi să-l cercetăm. Dacă nu este nimic rău vom pleca aşa cum am venit.
- Dar cu coteţul dărâmat ce-i, a insistat Rodolfo.
- Cred că asta este treaba băiatului şi nu a noastră. Şi apoi cum crezi că ar da adăpost celui care i-ar fi stricat coteţul, a continuat Palio.
- Mai degrabă este problema mea, am auzit o voce din spate.
Am simţit pe dată un fior pe şira spinării când a trecut pe lângă mine şi m-a atins uşor cu una dintre aripi. Încremeniseră cu toţii cu gurile lor ştirbe căscate şi, dacă nu ar fi fost situaţia destul de neplăcută aş fi izbucnit în râs văzându-le chipurile buimace.
- V-am spus eu că este ceva necurat aici, mai întâi lumina şi apoi tunetul dar nici un foc de trăznet, a început Rodolfo să-i aţâţe ce ceilalţi.
- Nu ştiţi nimic, este un înger căzut, am încercat eu să le explic dar Palio mi-a făcut semn să tac.
- Tu nu ştii ce vorbeşti, copile, un înger căzut, vade retro… mi-a spus acesta cu asprime.
Cei doi megieşi ai mei se făcuseră nevăzuţi. Cei care rămăseseră alcătuiau un tablou destul de ciudat. În pragul uşii stăteam eu iar la un pas în faţa mea stătea îngerul, îi vedeam aripile cum nu conteneau din freamăt. La câţiva paşi de noi figurile celorlaţi, Palio încruntat, Rodolfo care privea în lături şi strângea din fălci, Jacopo care încerca să se ascundă în spatele acestora. Acuma poate să zboare, de ce nu o face, mă întrebam dorind să-şi ia avânt, să se ridice peste prostănacii aceia, să le taie orice fel de glas, să-i lase cu gurile căscate pentru tot restul vieţii, du-te şi zboară, mă rugam în gând, fii liber, locul tău nu pare a fi aici, pe pământ. Şi, pe măsură ce gândeam aşa simţeam şi o părere de rău, dacă totuşi era un înger îl tratasem cu totul nepotrivit. Dar, îmi ziceam, cine poate şti cum trebuie să te porţi cu un înger?
Rodolfo, prinzând ceva curaj, îi îndemna pe ceilalţi:
- Puneţi mâna pe el, să-l legăm, să-l ducem la castel… Nu vedeţi că este o păcăleală, de ce vă e frică? Emilio, Venetucci, unde aţi dispărut, aduceţi o funie… Jacopo, haide să-l prindem…
- De ce nu pui tu mâna, dacă eşti convins că este o păcăleală?
- Cosimo, multe ponoase o să mai tragi dacă ne păcăleşti… a zis Palio încet, lăsând cuvintele să plutească în aer.
- Băiatul spune adevărul, a intervenit protejatul meu căruia îi oferisem halal adăpost.
- Asta este o neobrăzare pe care nu am să o admit, a rostit bătrânul şi s-a îndreptat hotărât spre înger urmat de Rodolfo şi de Jacopo.
Făptura cerească nu a schiţat nici un gest de împotrivire când ceilalţi au început să-l pipăie şi să tragă de aripi.
- Nu merge, sunt prinse zdravăn, comentau ei înfierbântaţi pe când se căzneau să zmulgă aripile albe.
- Nu te împotrivi, Cosimo, mi-a mai spus îngerul.
Dinspre uliţă se auzeau copite de cai şi voci pripite. De după colţul casei apărură câţiva călăreţi şi, în spatele lor, se zărea o gloată destul de mare. Era ca şi cum tot satul îşi dăduse întâlnire în ograda mea.
- Uite-i, a răcnit careva din mulţime.
Atunci călăreţii au dat buzna şi unul dintre ei m-a lovit în cap cu latul sabiei. N-am simţit durere sau, mai bine zis, nu o durere foarte mare doar că, pentru un timp, am avut impresia că a coborât dintr-odată noaptea. Toate acele lucruri ciudate s-au risipit ca un fum, ograda făcută praf de gloata curioasă, îngerul capturat de călăreţi, toate acestea, sunete şi lumini s-au ascuns pentru un răstimp pe care nu am fost în stare să-l apreciez atunci când m-am trezit.

(fragment din volumul “Vremea renunţării” - Editura Bastion – 2009)