Cumania 2010 (VIII)

Întâmplările care sunt relatate în acest caiet, deşi ficţionale, ascund în spatele lor o realitate perversă, întortocheată şi, inevitabil, rea sau nocivă. Nu folosesc pretextul ficţiunii pentru a scăpa de o certă, dar dreaptă, judecată şi pedeapsă. Lucrurile nu s-au întâmplat pentru restul lumii ci doar pentru mine. Aşadar, atunci când voi fi judecată, voi fi pentru fapte trăite de altcineva şi de mine doar povestite. Sunt convinsă că nu există justificare, şi nici iertare, pentru o complicitate narativă. Sistemul nostru de legi este capabil să interpreteze orice, inclusiv visele şi prin urmare, să pedepsească orice, cu atât mai mult ficţiunile. Am făcut acest preambul în eventualitatea în care, totuşi, rândurile acestea vor fi citite şi de altcineva decât un organ de anchetă.

Aşadar…

Numele meu este Iunia şi în 2010 voi fi preşedintele ţării numite Cumania. Numele meu este inventat, cum invenţie este şi acest jurnal. Dar eu nu sunt invenţie, eu exist, chiar dacă nu mă vezi. Nu trebuie să mă vezi. E suficient că mă citeşti.

Trebuie să precizez din capul locului că în 1989, în decembrie, Ceauşescu a fost asasinat de către…

Aleodor închise din nou precipitat caietul. Dacă era vorba despre vreo glumă, era una foarte proastă. Se întrebă ce ar fi trebuit să facă. Să se prefacă, în continuare că nu a citit nimic. Dar cum să ascundă tulburarea care-l cuprinsese? Femeia aceasta era, indiscutabil, lipsită de discernământ. Pentru că nimeni, dar nimeni întreg la mine, în nici o circumstanţă, nu ar fi scris aşa ceva. Iar dacă totuşi ar fi scris, asemenea rânduri nu ar fi fost arătate nimănui. Nici fratelui, nici părintelui, nici soţiei sau bărbatului, nici fiului… Nimănui. Lucrurile stăteau astfel: trebuia să plece de acolo urgent şi să dea de înţeles că nu a citit nici un rând. Dacă s-ar ridica acum de la masă şi ar ieşi iute pe hol şi apoi pe palier, fireşte că ar da de bănuit Irinei cum că s-a speriat de ceva. Adică de conţinutul afurisitului de caiet. Deşi îi era tot mai clar că Irina nu avea toate ţiglele pe casă, ştia că ar fi înrăutăţit lucrurile printr-o plecare bruscă. Ar fi fost posibil să-l urmărească pe palier, cu caietul în mână, să strige după el că mai are de citit, ba chiar, ce grozăvie, să înceapă să declame în gura mare tâmpeniile scris acolo. Ar fi trebuit să dea fel de fel de explicaţii, ar fi aflat şi bărbată-su iar scandalul ar fi ajuns până la urechile Securităţii. Nu, mai bine să şadă liniştit, Irina se va întoarce de la bucătărie cu cafelele, el va trage de timp, se va preface că nu a citit nimic şi va evita prin orice tertip să deschidă acel caiet. Îi va spune apoi că va trebui să plece. Va pretexta că trebuie să apară prietena lui, îi va spune că Amalia poate să sosească din clip în clipă. Orice. Important era să plece rapid de acolo, păstrând o aparenţă şi, lucru important, să dea de înţeles clar că nu a citit nimic din caiet. Să dea de înţeles că nu a citit presupunea un efort din partea lui care ar fi putut fi interpretat ca atare. Mai bine să nu dea de înţeles, mai bine să rezulte din context că nu a deschis caietul. Dar cum naiba să construieşti un context veritabil şi favorabil? Sau un context care să pară veritabil. Din cuvinte, îşi spuse. Dacă am pretenţia că sunt scriitor, atunci trebuie să fiu în stare să construiesc, din cuvinte, un context veridic, în care eu să pot pleca liniştit către casă iar Irina să nu rămână cu impresia că am habar ce năzbâtii a scris ea acolo. Şi nici să nu mai simtă vreo dorinţă să-mi mai dea de citit ceva vreodată.

Se auzi o mişcare uşoară pe hol, uşa se deschise şi în sufragerie intră Irina purtând o tavă pe care se aflau două ceşti, farfurioare, linguriţe plus un ibric şi o chisea cu cuburi de zahăr. Iar aroma, aroma aceea… era chiar cafea veritabilă. Aleodor se întrebă cum, prin ce mijloace sau prin ce concurs de întâmplări reuşise Irina sau bărbată-su să facă rost de cafea veritabilă. Băuse aşa ceva doar de câteva ori în viaţă. Cafeaua, ca şi cărţile acelea ciudate, îşi spuse. Există, dar nu ne este clar de ce şi pentru cine. Undeva, prin lumea asta, cineva cultiva arbori de cafea, nişte amărâţi ai sorţii culeg boabele de cafea şi le aruncă în saci. Apoi fructele sunt prelucrate de alţi oropsiţi. Sâmburii de cafea intră în fabrici, acolo se prăjesc, se macină la diferite dimensiuni şi se ambalează. În lume se prepară cafele. În case, prin cafenele, prin automate de cafea. Cafeaua este băută de cei avuţi în dauna amărăştenilor. Capitalistul îşi însuşeşte în mod gratuit plusvaloarea muncii prestate de culegători. Ce s-ar întâmpla dacă nici un producător nu ar mai vinde cafea? Capitalistul ar muri de foame. Iar producătorul primar ar rămâne cu plusvaloarea numai bună să şi-o bage undeva. Şi ar bea la cafea până ar crăpa. La ce naiba este bună cafeaua asta?

- Cafea adevărată! strigă el cuprins de voioşie.

- Bărbate-meu a adus-o. O are de la un vaporean. O ţineam s-o dăm la vreun doctor, dar m-am cam săturat să mă tot împiedic de ea prin şifonier aşa că ieri am desfăcut punga. N-am pus zahăr în ea. Îţi pui tu cât pofteşti.

Irina turnă în ceşti. Se dădu foarte aproape de el. Îi simţea căldura trupului prin capotul acela subţire şi înflorat. Oare era conşientă de faptul că-l zădăra? Sau nici nu-i păsa. Fiicele Evei aveau talentul acesta de a stârni iar apoi să întrebe cu seninătate ce vină au ele. După ce umplu ceştile se retrase la locul ei. Dincolo de masă, cu spatele la uşa de la hol şi cu faţa către el.

- Sper să-ţi placă.

Aleodor îşi puse un cub de zahăr, se jucă cu linguriţa câteva momente apoi gustă cu grijă. Se strâmbă imperceptibil. Era cumplit de amară. Aromată şi amară. Se cădea să mai pună un cub de zahăr sau s-ar fi făcut de râs. Preferă să o bea aşa. Mai gustă o dată, parcă începea să se obişnuiască. Nici algocalminul nu era aşa de amar, îşi spuse.

- Mmm… excelentă cafea… excelentă… rosti el privind-o în ochi pe Irina. Ea roşi.

- Mulţumesc…

- Chiar este, nu am mai băut de nu ştiu când aşa ceva…

Şi nu minţea de loc. O asemenea cafea amară, fie ea şi veritabilă, nici nu-şi mai aducea aminte de când nu mai băuse. Aşeză ceaşca pe masă şi dădu să continue să spună ceva, orice, să vorbească în neştire, să se depărteze în cuvinte de caietul acela nenorocit.

- Eu cred că… începu el dar Irina îl întrerupse.

- Ai citit ceva, cum ţi s-a părut?

Rămase cu gura căscată preţ de două clipe.

- A… Nu, nu am citit, nu… adică, am închis caietul pentru că… nu ar fi fost frumos ca să citesc jurnalul tău în lipsa ta.

Se bâlbâise atât cât trebuie. Să pară un pic stânjenit. Să dea impresia că el crede că în acel jurnal se ascund doar secrete siropoase de femeie cu frustrări ţărăneşti. Şi să dea impresia că el este un cavaler, un om cu principii, un om căruia încălcarea unui principiu îi era cea mai mare şi înfiorătoare povară.

- Îţi citesc eu, insistă Irina.

- Nu… încă nu, uite, nu vreau să mă înţelegi greşit, ăăă… ştiu de la cenaclu, lectura cu voce tare presupune un anumit ritual, o anumită tonalitate… n-aş vrea ca să ratezi textul din pricina asta…

Se cam poticnea în cuvinte. Trebui să-şi recunoscă faptul că se comporta, de fapt, jalnic. Nu avea nici un plan prin care s-o împiedice pe Irina să citească. Decât să recurgă la gestul suprem: să se ridice de la masă, să se scuze atât cât putea de bine şi să plece pur şi simplu spre casă. Şi să uite că există o femeie cu numele de Irina. S-o evite pe viitor. Să plece chiar din bloc pentru câteva zile. Să dea de ştire că pleacă la munte, în concediu. Şi să se mute la vreun coleg de serviciu. Ar fi plecat la Amalia dar fata stătea cu părinţii. Bine, şi ce scuză să inventeze pentru Amalia? Cum să se justifice în faţa ei pentru gestul de a pleca din bloc fie şi pentru câteva zile. Nu, mai bine să încerce să controleze incendiul acolo. În faţa Irinei. Să nu fugă ca un laş. La urma urmei se băgase într-un joc periculos, cu o miză înşelătoare şi de aceea cu atât mai mult înfricoşătoare. Dintr-un ipotetic flirt care ar fi putut evolua până la o aventură ajunsese la ceva teribil de complicat şi fluid. Ca şi cum ar fi trebuit să se deplaseze printr-o mlaştină cu plauri falşi, plină de şerpi, de lipitori, de gângănii fără nume. Şi fiecare pas putea să fie ultimul. Dar ultimul în nenumărate moduri. Şi asta făcea ca jocul să pară cu atât mai înfricoşător. Cumva trebuia să iasă din acest joc tâmpit. Şi nu putea să iasă fugind, asta era clar.

- Uite… de fapt, deşi scriu, nu mă pricep să fac o analiză de text. Adică nu ştiu să spun prin ce anume un text se face plăcut sau dacă este de calitate sau prin ce păcătuieşte. Înţelegi? Să scrii este una, să analizezi este alta. Dar un critic bun te-ar putea ajuta.

Îi venea să-şi muşte limba. Ce tâmpenie să amintească de un critic. Acuma ea va spune: dar tu, Aleodor, trebuie să ştii vreun critic, pe la cenaclu sau pe unde umbli tu. Recomandă-mă! Şi el va da din colţ în colţ. Dar măcar câştiga ceva timp. Poate că nu greşise. Dimpotrivă. Câştiga timp şi totul se termina în coadă de peşte. Ar fi evitat-o o vreme. Până la urmă apele trebuiau să se liniştească.

- Un critic bun poate face minuni, continuă el. Pe mine m-a ajutat enorm relaţia pe care o am cu criticul nostru, de la cenaclu.

Irina îl privea tăcută şi fără expresie. Faţa ei spunea tot atât de mult pe cât putea spune o coală de hârtie albă.

- Avem un critic la cenaclu, inistă el. Aş putea să te pun în legătură cu el, cred că te-ar putea ajuta, sunt sigur că te-ar putea ajuta… Fireşte, în limita timpului său… În fine, ce vreau să spun este că ai nevoie de o părere autorizată şi nu de un comentariu plat şi anost din partea mea. Adică, nu cred că aş fi în stare să spun altceva decât mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut. Înţelegi?

- Înţeleg, spuse Irina după câteva clipe. Numai că nu asta mă interesează pe mine. Eu vreau ca să-ţi citesc ţie ceva. Ce este atât de greu de priceput?

- Am strica totul, crede-mă…

Aleodor avea gura uscată. Sorbi din cafea şi, fără să mai stea pe gânduri, mai puse un cub de zahăr în ceaşcă.

- Mi se pare un pic amară, totuşi, rosti el prosteşte.

Irina se întinse după caiet.

- Nu, stai… crede-mă, am strica totul.

- Ce naiba să stricăm? Întrebă Irina nedumerită. Ce te-a apucat?

- Trebuie să-ţi spun ceva! explodă el simţind cum brusc începe să asude. Avea palmele atât de umede că ar fi putut spăla un cearşaf doar mototolindu-l între degete. Simţea că se afundă într-o mocirlă întunecată, formată din fermentarea timp de mii de ani a unor vietăţi necunoscute vederii, indescriptibile, cu forme puhave, cleioase. O mlaştină dezgustătoare în care se vârâse de bună voie. În situaţii disperate se cer reacţii pe măsură.

- Te iubesc! rosti Aleodor cu un glas de scapete.

va urma