Cumania 2010 (VII)

- Nu e nimic fascinant aici, răspunse el intuind o ironie.

- Ba da, este, îl contrazise fata. Anticipaţie, printre altele, înseamnă să poţi prevedea viitorul, mă rog, să-l descrii… Nu, stai, voiam să spun că anticipaţie înseamnă să descrii un posibil viitor, corect?

- Oarecum corect, admise Aleodor. Dar înseamnă mult mai mult. De pildă să vorbeşti despre lumi posibile, nu neapărat despre viitorul posibil al nostru. Lumi posibile sau lumi care ar fi putut exista.

Avu sentimentul că păşeşte pe o ghiaţă subţire. Fireşte că anticipaţia, literatura pe care o înţelegea el împreună cu colegii săi însemna şi aşa ceva. Un viitor al lumii lui. Fireşte că însemna şi să imaginezi alte lumi. Adică evenimente de pe alte planete. Sau evenimente care ar fi putut fi chiar aici, dar nu sunt. Spre exemplu, cum ar fi decurs istoria dacă raza Pământului ar fi fost doar cu un procent mai mare? Ar mai fi descoperit Columb America? Poate că nu. Şi dacă nu ar fi descoperit-o, cum ar fi evoluat lucrurile? Ar fi ajuns, în cele din urmă, aztecii în Europa împreună cu socialismul lor feudal? Astfel de gânduri duceau în cele din urmă la elaborarea câte unui text numai bun de citit în cenaclu, dar, altminteri, nepublicabil. Cine scria aşa ceva scria doar ca să se distreze pe sine şi pe cei din jur. Şi cu mare grijă, printre altele, pentru că Securitatea avea urechi foarte fine. Şi chiar dacă nu se simţea prezenţa ei în viaţa de zi cu zi, fiecare om normal la cap trebuia să fie conştient că aceasta exista şi veghea. Securitatea se lăsa văzută doar atunci când avea chef şi îi slujea acest lucru, în rest se lăsa admirată şi percepută prin mici spaime fără contur. Exact sentimentul pe care îl încerca Aleodor vorbind cu Irina.

- Tocmai de aceea este fascinant, insistă aceasta. Astfel poţi călători, măcar în gând dacă altfel nu ai cum… Nu vreau să mă înţelegi greşit, Aleodor. Am vista mereu să pot călători, de aceea am şi plecat de acasă încă de mică. Am făcut liceul în Bucureşti, ca să ştii…

Aleodor umplu din nou paharele, ca să-şi ascundă tulburarea. Bine, adică să admită că îi era frică de Irina? Adică, ar fi putut ea să fie vreo iscoadă a Securităţii. Posibil, totuşi greu de crezut. Sau invers, uşor de crezut, dar improbabil. Cum naiba era corect? Să suspectezi pe toată lumea. Dar asta însemna să nu mai vorbeşti cu nimeni nimic altceva decât scorurile etapei la fotbal şi, eventual, despre vreme. Dialoguri banale, plate veştede, Dialoguri de servici: ce-ţi mai face ăla micu? A dat la facultate. Hai nu vorbi, băi ce trece vremea. Dar bărbată-tu? Tot la fel, cum îl ştii, cu pescuitul. Mai bea? Mai bea. Privi prin ferestrele mari, ale sufrageriei. Afară izbucnise primăvara, plopii din faţa blocului se legănau uşor în adierile slabe ale aerului. Prietenii lui din cartier deja se adunau pe terenul de sport de peste stradă, le auzea vocile, înjurăturile amicale şi îndemnurile. Mai bine mă duceam să joc un fotbal, oftă el. Surprinzător, Irina se întinse peste masă şi îl luă de mînă cu degetele ei micuţe.

- Îmi doresc foarte mult să citesc ceva scris de tine, Aleodor. Am să-ţi mărturisesc un lucru: şi eu scriu. Am câteva caiete pline de gânduri de ale mele. Un fel de jurnal, dacă vrei. Şi printre aceste gânduri am scris şi câteva poveşti. În fine, chiar şi gândurile pot fi socotite nişte poveşti, nu-i aşa? Eu una, în orice caz, doar am mimat că gândesc, de fapt… nu, voiam să spun că am mimat sau imaginat gândurile altcuiva, ca şi cum aş fi fost o altă persoană, înţelegi?

- Înţeleg, răspunse el mecanic.

- Ba nu pricepi, îmi dau seama… of, tare proastă îţi par, dar să ştii că mă exprim mai bine în scris… Stai oleacă, îţi aduc imediat un caiet.

Irina se ridică brusc de la masă şi dispăru pe una din cele două uşi care se aflau pe peretele din spatele lui. Uşa dinspre dormitor, probabil, pe care o şi închisese în urma ei. Ce naiba să caute un caiet sau mai multe în dormitor? Scria noaptea, în pat? Alături de bărbată-su, în vreme ce acesta dormea? Păreau un tablou nefiresc. Poate că doar le ţinea ascunse în dormitor. În vreun dulap plin de haine, pe unde omul ei nu umbla pentru că nu avea de ce. Irină, unde-mi sunt ciorapii? Irină, adă-mi o cămaşă? Irină, vreau pantalonii ăia de velur! Şi aşa mai departe. De scris probabil că scria în sufragerie, în vreme ce bărbată-su era plecat la muncă. Şi ea se aşeza la masă, deschidea caietul, ofta, cugeta cu privirea în tavan după care se apuca să aştearnă pe hârtie o sumă de gânduri. Despre ce? Poate doar chestii femeieşti. Fantasme de muiere. Cai verzi pe pereţi. Prima ei iubire sau iubirea ei secretă sau cum a călătorit ea călare pe un cal alb în regatul prinţeselor înalte şi obligatoriu frumoase şi la fel de obligatoriu trădate de cineva care trebuia să fie slut, rău, ticălos cât curpinde. Şi ea, biata prinţesă, porneşte în pribegie şi este descoperită de un prinţ bogat şi puternic care are ca aliată o zână bună… bună de tot. Un pic de gelozie nu strică, dar, în cele din urmă, se dovedeşte că prinţul avea sentimente strict tovărăşeşti faţă de zână. El iubind-o, în fapt, pe prinţesa noastră. Ş-am, încălecat p-o şa şi v-am spus povestea-şa. Altfel, ce naiba putea să scrie una ca Irina? Un pic liniştit, Aleodor se resemnă la gândul că va da peste un text tâmpiţel, copilăresc, plin de repetiţii şi de metafore plate, plin de clişee şi de pitici şi de zmei aflaţi când în duşmănii ireconciliabile când în alinaţe dubioase.

- Am găsit, reveni Irina zâmbind fericită.

Ţinea în mâini un caiet studenţesc învelit într-o hârtie albastră care plesnise în câteva locuri. Ceea ce însemna că respectivul caiet fusese folosit destul de mult. Aleodor se relaxă şi mai mult. La naiba, asta chiar era o surpriză plăcută, vecina lui de palier are veleităţi de scriitoare. Oare, se întrebă el, o turnătoare la Securitate ar fi inventat asemenea poveşti în loc să-l tragă de limbă? Probabil că nu.

- Dacă vrei am să-ţi citesc eu. Sau citeşti tu, cum îţi este mai comod. Am un scris ordonat, ai să vezi, adăuga ea aşezându-se pe scaun şi deschizând caietul la întâmplare. Uite… poţi începe de unde vrei, ţi-am spus că este ca un fel de jurnal, dar nu al meu. Mă rog, ca şi cum aş fi inventat eu nişte gânduri ale altcuiva… Ai să vezi…

- În ordine, acceptă el, am să citesc eu, merge mai repede aşa.

- Cu atât mai bine, eu am să pun de-o cafea între timp. Am cafea naturală, să ştii.

Cu atât mai bine, îşi spuse Aleodor prvind-o cum se ridică de la masă şi se întoarce să iasă spre hol. Chiar arăta bine, se gândi el. Irina închise uşa de la hol în urma ei. Ciudată mania asta, de a închide uşile imediat ce treci prin ele. Poate că aşa a fost învăţată de mică, deşi, la ţară la ea, câte uşi să fi avut de închis şi de deschis? Ori era un obicei mai nou, căpătat odată cu acomodarea la traiul urban, poate de la căminul de fete din vremea şcolii. Doar spusese că făcuse liceul la Bucureşti. Şi se măritase imediat după. Altfel ar fi trebuit să plece înapoi în judeţul ei. Îşi aruncă ochii pe paginile la care îl deschisese Irina. Un scris cu cerneală uşor decolorată, un scris ordonat, drept, cu literele alungite uşor pe verticală, din care pricină cuvintele păreau cumva comprimate. Ca şi cum Irina ar fi făcut economie la hârtie.

Joi, 29 februarie. M-am trezit cu sentimentul că sunt privită. Poate personajele din poveştile mele chiar dau buzna în lumea reală. Am mai aflat că guvernul a solicitat un nou împrumut Fondului.

Închise caietul cu un gest brusc. Ce tâmpenie. Era asta o provocare? Ce naiba dorea fufa asta de la el? Să-l bage în belea? În primul rând guvernul României nu avea nici o relaţie cu nici un Fond. Era vorba despre Fondul Monetar Internaţional, acea unealtă a plutocraţiei de care Ceauşescu scăpase parcă prin ’88. Copil fiind învăţase la şcoală despre clauzele înrobitoare ale aşa ziselor acorduri cu FMI, în realitate nişte dictate financiare prin care ţările lumii trebuiau aduse la acelaşi numitor: subjugate economic şi politic oligarhiei financiare transnaţionale. În capcana Fondului picaseră, pe rând, ţările din jur: Ungaria, care acum era mai revanşardă ca niciodată, Bulgaria, care şi ea se stropşea la România revendicând Dobrogea, Iugoslavia, care îşi trimitea mereu emisari la Bucureşti să ceară explicaţii cu privire la o inventată prigoană a sârbilor din Banat. Polonia, Germania Democrată, Ceho-Slovacia picaseră primele, încă din ’90, acuma erau membre NATO şi trăgeau la jugul capitalist. Singură România rupsese orice relaţie cu FMI. Şi îşi gusta din plin independenţa. Era greu, cum altfel, având vecini răuvoitori şi invidioşi. Dar, judeca Aleodor şi o dată cu el alţi milioane de oameni ai muncii: noi produceam automobile pe când Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia ioc. Şi încă trei mărci: bătrâna Dacie, sprintenul Oltcit şi eleganta Sarmizegetusa. Să te dai cu un Sarmi pe bulevard, era tot ce-şi putea dori un om normal. Bun, atunci ne însemna notiţa aceea? Ficţiune, fireşte. Dar parcă toate ar fi trebuit să aibă o limită. Puteai fabula despre aventuri spaţiale, puteai imagina epopei în genul Războiul Stelelor, dar să vorbeşti despre lucruri fierbinţi sub pretextul ficţiunii crea premisele unui sfârşit extrem de neplăcut. Ar fi fost la fel cum cineva s-ar fi apucat să scrie o proză despre cum a pierdut Ceauşescu puterea în 1989. Păi dacă dorea cineva să se sinucidă din toate punctele de vedere, era suficient să scrie doar primele rânduri. Iarăşi simţi ghimpele de panică de mai devreme. Irina îl provoca. Dar le ce anume? Dorea să-l acuze că ar fi citit proză subversivă? Bine, dar ea scrisese acea proză. În plus, să nu uităm, existau atâtea volume traduse în româneşte de către scriitori care făceau jocul finanţei internaţionale. Aleodor le văzuse la amicul său, cel care lucra la Depozitul Central de Carte. Şi erau acolo nişte idei… Răsfoise puţin din volumele acelea, dar ce văzuse fusese destul. Atunci? Care să-i fie vina? E drept că nu văzuse aşa ceva prin librării. În fine. Poate că era doar o naivă cu gânduri bizare. Un pic sărită de pe fix, fără instinct de conservare. Ar fi putut s-o prevină, ca un gest de mare bunăvoinţă interesată. Să-i spună indignat că este o aberaţie ceea ce scrisese ea. Că trebuie să ardă acel caiet dacă dorea o viaţă liniştită. Hei, îşi zise după câteva momente de reflexie, de fapt ce am citit? Poate că în context se justificau acele rânduri. Haide să arunc o privire pe prima pagină. Pe şest. La o adică pot pretexta că, de fapt, imediat după plecarea ei la bucătărie, am închis caietul. Nu este un gest cavaleresc să citeşti jurnalul unei fete fără ca ea să fie de faţă. Aşadar, deschise la prima pagină.

va urma