Cumania 2010 (VI)

Iată, acum urma partea aceea din conversaţie pe care o ura cel mai mult. El îi va spune că scrie anticipaţie tehnico-ştiinţifică iar ea va rosti devastator: ah, asta. După care se va putea ridica liniştit de pe scaun să plece acasă. Adică, se întrebă el, m-a chemat la ea acasă doar pentru a-şi bate joc de mine şi de nevoia mea de a scrie?

- Scriu proză, răspunse el vag.

- De care proză, insistă Irina cu aerul că genurile şi speciile literare sunt o joacă la micul dejun pentru ea.

- Anticipaţie tehnico-ştiinţifică, răspunse Aleodor.

- Fascinant, aprecie Irina.

Fireşte, existau oameni care preţuiau strădaniile sale scriitoriceşti. Care apreciau chiar genul anticipativ, denumit şi ştiinţifico-fantastic de către unii, mai ales de către cei mai în vârstă. Ba chiar science-fiction, sintagma cosmopolită pe care o mai rosteau unii despre care se spunea cu jumătate de gură că ar fi turnători la securitate. Aleodor, dacă auzea pe cineva rostind science-fiction, fie se făcea că nu aude, fie pleca ostentativ de lângă persoana respectivă. Ce sens avea să-şi facă probleme pentru că vreun provocator sau vreun inconştient se trezea să rostească acele cuvinte în preajma sa. În fond arta se face în limba română şi nu în graiuri străine. Sigur, erau şi persoane în care avea deplină încredere şi cărora le accepta aceste derapaje lingvistice. Mai ales atunci când discutau despre ce cărţi de gen mai apăruseră dincolo. Aleodor simţea nevoia să ştie asemenea lucruri: ce autori străini sunt pe val, ce idei noi au aceştia, ce titluri au mai apărut şi, în general, cum naiba este posibil ca ăia să scoată zeci de titluri (despre care el auzea, dar mai putea exista alte zeci sau sute despre care habar nu avea) iar în România să apară doar două sau trei titluri pe an. De unde până unde aşa o abundenţă dincolo şi o aşa de mare secetă aici. Înţelegea anumite comandamente istorice: o gravă criză economică bântuia prin lume, criză provocată de plutocraţia imperialistă, şi era inevitabil ca ecourile acestei crize să nu ajungă şi în România. Prin urmare, hârtia trebuia şi ea economisită alături de alte materii mai mult sau mai puţin prime. Din ziarele care apăreau pe când era el copil, adică Scânteia, România Liberă, Informaţia şi Sportul, acuma mai exista doar Scânteia şi Sportul. Despre reviste nici nu-şi mai aducea aminte. Cărţile apăreau în tiraje mici şi care aproape că dispăreau înainte de a ajunge în librării. Cunoştea pe cineva care lucra la Depozitul Central de Carte şi care îşi făcuse o bibliotecă impresionantă cu volume ale unor autori cu nume exotice: Fukuyama, Servan Schreiber, David Baldacci, Carol Burnett sau Michael Lewis. Erau autori traduşi în limba română iar volumele respective aveau un conţinut atât de bizar ca să nu spunem subversiv, încât Aleodor aproape că se temea să le răsfoiască. Era de înţeles că nu ajungeau prin librării. Atunci de ce mai erau traduse şi publicate în limba română? Pentru Aleodor era o enigmă. Mai ales că, în timp, făcuse o constatare interesantă: bibliotecile oamenilor erau relativ sărace şi cuprindeau, de regulă, cărţi de specialitate: Manualul Tinichigiului, Polimerizearea Stereospecifică a Izoprenului, Matriţe şi Scule, Strungarul Iscusit, 101 Reţete Culinare din Păpădie, Scrieri Alese… Şi aşa mai departe. Unde ajungeau Fukuyama şi cu Baldacci şi cu Burnett? Prin ce cotloane? Cine le citea cu adevărat? Şi pentru ce erau aceşti autori citiţi? La ce erau ei utili lumii în care Aleodor trăia? Bine, îşi răspundea tot el, cărţi vechi am prins şi eu. Nu îţi interzice nimeni să ţii în bibliotecă tot ceea ce pofeşti. Avea nenumărate traduceri, Jules Verne, H.G. Wells, Gerard Klein, Michael Crichton şi mulţi, mulţi alţii. Chiar şi sovietici: Beleaev, Strugaţki, Savcenko. Sau Lem din Polonia. Avea chiar şi câteva zeci de numere din vechea revistă numită Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice. Ca să nu mai pomenim despre Almanahul Anticipaţia din care nu ratase nici o apariţie. Şi ca el erau destui. Oameni obişnuiţi, care mergeau la serviciu, în uzină, la birou, pe şantier, oriunde lucrau ei. Dar care aveau ca pasiune literatura de anticipaţie. Atâta doar că oamenii aceştia, fraţii lui întru raţiune (ca să parafrazăm un autor drag lui Aleodor), erau cam luaţi peste picior de către restul. Băi, Aleodoare, mai scrii tu băi poezii? Auzi, ce naiba faceţi la secta aia literară? Băi, dacă vin şi eu trebuie să scriu ceva în mod obligatoriu? Ce naiba nu ieşi şi tu după fete şi te duci la Observator? Băi scriitoru’ lu’ peşte, ia completează tu tabelele astea, că scrii cel mai frumos… Şi tot aşa. Atitudinea celorlalţi putea sluji drept răspuns la întrebarea: de ce în România apăreau doar două sau trei titluri pe an. Pentru că literatura de anticipaţie nu era gustată de majoritate. Atunci, faptul că dincolo apăreau zeci dacă nu sute de titluri pe an… ce să însemne? Că acolo se citea în draci? Constatarea asta stârnea confuzie în mintea lui Aleodor: în capitalism omul era atât de exploatat încât nu avea timp şi nici chef să citească. Doar în societatea socialistă multilateral dezvoltată spiritualitatea omului era descătuşată definitiv şi se putea manifesta plenar. Omul creator, iubitor de frumos, cu estetica în sânge, cu morala în unghii, cu principialitatea între firele de păr, avid de cultură, de lectură, de cunoaştere, de… de… Omul nou, fireşte. Aleodor se simţea cumva ca fiind aproape de tiparul omului nou. Dar când îşi vedea colegii de la serviciu sau când îşi auzea cunoscuţii luându-l peste picior i se cam acrea de societatea asta multilateral dezvoltată care scotea pe bandă numai imbecili şi analfabeţi. Na că am dezvăluit unul dintre cele mai ascunse gânduri ale lui Aleodor: lumea perfectă (sau doar prea puţin şi doar în detaliu perfectibilă) nu era capabilă să creeze decât indivizi aculturali, agramaţi, spirite grobiene care se satisfăceau degrabă cu o tocană grasă, cu un meci la teve (mai ales acă era şi color) sau cu răsfoirea gazetei Sportul. Şi tot acest ghiveci simplu asezonat din belşug cu alcool: fie el vin de pe celebrele podgorii Dealurile Chimiei, fie coniac Bastion. Păi dacă oamenii noi citesc pe sponci, ăia de sunt exploataţi dincolo cum naiba citesc sute de titluri, atenţie, doar de literatură de anticipaţie. Era vorba despre o minciună, de bună seamă. Iar acea minciună se afla fie aici fie dincolo.

va urma