Cumania 2010 (III)

Cred că şase sticle de bere la jumătate sunt suficiente, îşi spuse Aleodor. Sau două de vermut, cum o fi norocul. Se îmbrăcase şi căuta prin debara sticlele goale pe care urma să le ofere la schimb, la Alimentara. Apoi ieşi pe coridorul întunecos şi umed. Liftul era oprit undeva, între etaje. Pe scări, bătrânii care se preumblau de colo-colo în mod obişnuit.

- Săr’na, doamna Popescu, să trăiţi dom’ Ionescu, saluta el în vreme ce cobora pe cei pe care îi cunoştea. Bătrânii răspundeau dând din cap, fără să scoată o vorbă, priveau prin el ca şi cum nu ar fi existat. Păreau a fi nişte automate rablagite, scăpate de sub control, dar atât de degradate încât erau complet inofensive. Alungă gândul.

Singurii care îi răspundeau la salut erau ceilalţi. Nebătrânii adică. Cu ei mai intra în vorbă, uneori:

- Ce mai faci, măi Aleodoare, tot cu Rapidul ţii?

- La fel, dom’ Andrei, cum mă ştiţi.

- Să treci pe la mine, Aleodoare, am făcut rost de o carte care te-ar putea interesa…

Şi aşa mai departe. Nu era rece faţă de vecinii săi din bloc dar nici nu se bătea pe burtă cu ei. Prefera să păstreze o anumită distanţă, dar fără a fi nepoliticos, fireşte. Adică, fără a da de bănuit că ar ascunde ceva. Pentru că nici nu ascundea. Ce naiba să ascunzi în cea mai frumoasă dintre lumi? Aşa că lumea din bloc îl ştia drept un tânăr cuminte, muncitor, angajat la Electromagnetica şi care are o prietenă cu care se vede la el, şi prietena este liniştită, muncitoare şi ea, la Adesgo, la secţia de fibre, şi nutresc unul faţă de celălalt sentimente calde, de dragoste, având idealuri împreună. Mai reţin şi reamintesc şi faptul că Aleodor Comănescu este un tânăr cu înclinaţii artistice, care frecventează un club de scriitori, şi care scrie uneori şi noaptea la maşina de scris care se aude pe geam noaptea dar nu deranjează pentru că se aude încet. De la decesul bunicii lui survenite în urmă cu doi ani a rămas singur în apartament şi dince am observat doreşte să se căsătorească cu numita Amalia Calomfirescu, muncitoare textilă la Adesgo şi care locuieşte pe Calea Şerban Vodă, la numărul 327, în blocul PY 14, pe scara A la parter împreună cu părinţii iei. În general numitul Aleodor Comănescu nu şi-a schimbat comportamentul, dă dovadă de spirit cetăţenesc participând la zilele de curăţenie generală, ajută atunci când i se cere ajutorul, este respectuos cu bătrânii, nu manifestă tendinţe antisociale şi nu are apucături duşmănoase la adresa puterii socialiste, nu ascultă posturi de radio străine şi nu împrăştie zvonuri sau glume cu substrat duşmănos şi denigrator la adresa conducerii superioare de Partid şi de Stat. Dar este şi un pic visător având înclinaţii scriitoriceşti la un club de scriitorii cum am amintit mai sus. Susţin cele de mai sus şi semnez, Florescu. PS, în luna Aprilie pot urmări informativ şi pe numita Amalia Calomfirescu dacă se consideră necesar, fiind în concediul legal de odihnă de la servici.

Ajuns în stradă se îndreptă spre colţul blocului, la intersecţia cu Bulevardul Gheorghe Gheorghiu Dej. Traversă bulevardul pe la trecerea de pietoni, dar pe roşu, profitând de faptul că miliţianul din borcanul de unde dirija circulaţia (şi de unde schimba culorile la semafor după cum avea chef), era ocupat să dea relaţii unui cetăţean în etate. Oricum, traficul era foarte subţire, fiind duminică, era săptămâna când circulau doar maşinile cu numere impare. Săptămâna următoare erau la rând maşinile cu numere pare. Intră în Alimentara şi se îndreptă spre raionul de băuturi. Pe dată se trezi în faţa unei dileme: se găsea şi bere, dar la litru şi nu la jumătate, deci sticlele sale de jumătate erau inutile, pe de o parte aveau şi vermut Zarea, alb, la sticle de trei sferturi şi pentru care nu se cerea ambalajul la schimb. În mod normal ar fi trebuit să cumpere amândouă articolele: nu se ştia niciodată când ar mai fi întâlnit o asemenea ocazie. Bere pe raft, vermut pe raft. Fără să mai punem la socoteală vinul la trei sferturi, dar căruia Aleodor nu-i acorda atenţie niciodată fiind şi scump şi acru. Problema era că nu avea bani destui. Trebuia să se decidă rapid. Să se întoarcă în apartament să caute nişte bani sau să ceară cu împrumut pe la vreun vecin însemna pierdere de vreme şi mirajul se putea destrăma. Nu era pentru prima dată când la Alimentara se băga ceva iar după jumătate de oră fluirea vântul.

Se decise pentru vermut. Era şi mai tare,  aşa ceva mai gusta şi Amalia, iar el scria mai bine când bea vermut. Şi, oricum, era doar primăvară, nu era destul de cald ca să moară după o bere rece. Două sticle de vermut, aşadar. Apoi trecu la raionul de brânzeturi de unde cumpără două cutii cu rondele de creveţi deshidrataţi, din aceia vietnamezi. La mezeluri tocmai băgaseră marfă. Parizer şi cârnaţi de oaie. Cu cârnaţii ăştia era o poveste… Începuseră să apară după 1995, după ce relaţiile dintre Ceauşescu şi Palestina se răciseră oarecum şi România nu mai vindea carnea de oaie. Lumea credea că asta se datorase faptului că Arafat câştigase Premiul Nobel pentru Pace în 1994 iar Ceauşescu nu câştigase nimic şi de aici ranchiuna. Alţii spuneau că palestinienii descoperiseră altă sursă de aprovizionare cu carne de oaie. Important este că începuseră să apară pe piaţă cârnaţi de oaie care, iată, prindeau bine. Cumpără două perechi de cârnaţi uscaţi. Mai avea în casă nişte conserve de stavrid, vreo cinci ouă, un rest de tocană de cartofi. Suficient pentru toată ziua şi pentru mâine. Apoi, afară din Alimentara, se opri la semafor.

Miliţianul din borcanul său filma intersecţia. Zăbovi cu obiectivul aţintit asupra lui Aleodor, cu siguranţă că transfocase imaginea pe sacoşa în care înghesuise, alături de sticlele goale, vermutul şi cârnaţii. Era ceva firesc, miliţienii din intersecţii filmau adesea traficul sau doar oamenii care se plimbau pe stradă. Imaginile erau apoi analizate, probabil de către Securitate. Aleodor ştia că oamenii cinstiţi nu au a se teme de nimic, prin urmare nu-l deranja să ştie că, din când în când, miliţia îl filmează. Ba, dimpotrivă, lucrul ăsta îi dădea un sentiment de siguranţă. Şi nu numai lui ci tuturor. De când se pornise sistemul acesta de supraveghere video, ţinut de miliţieni prin intersecţii sau pe străzi, criminalitatea aproape că dispăruse. Încă o victorie asupra ţărilor capitaliste. Privi în diagonală, peste intersecţie. Blocul în care locuia se întindea în lungul străzii Vasile Pârvan. Aproape un sfert din ferestrele apartamentelor erau zidite. Ferestrele valide, împreună cu ferestrele zidite alcătuiau un mozaic întâmplător. Fără nici o noimă.

Va urma