Publică-te digital!

Dragă autore tânăr şi nedebutat şi intimidat de editurile feroce, poftitoare la inocenţa ta artistică precum dragonii la fecioria… fecioarelor. Sau dragă autore bătrân, deja debutat, hârşit în luptele cu editurile veroase şi ticăloşite. Dragă scriitorule, de orice gen şi oriunde te-ai afla…

Află că „o stafie umblă prin Europa”.

Nu, nu este vorba despre comunism şi nu este vorba (doar) despre Europa ci de întreaga lume. Este vorba despre revoluţia tehnologică din domeniul cărţii, revoluţie la care am asistat cu toţii în ultimii ani, dar căreia îi întoarcem spatele. Este vorba despre apariţia cărţii digitale.

Am să-mi permit o scurtă digresiune, legată de denumirea de „carte digitală”. În primul rând, pentru cei care au deschis mai tîrziu calculatoarele, denumirea de carte digitală nu are nimic în comun cu degetele, nici măcar faptul că degetele o scriu pe o claviatură. Cartea digitală este acea carte care poate fi citită cu ajutorul unor divaisuri noi, care acum nişte ani, nu foarte mulţi, erau în cel mai bun caz o recuzită science fiction. Cartea digitală este o carte pe care o poţi citi pe un calculator personal, pe o tabletă, pe telefonul mobil sau pe un bookreader. Chiar şi pe sărăcia aia de la Amazon se pot citi cărţi digitale. Ar mai trebui adăugat un lucru şi anume că, dintr-un motiv care îmi scapă, cartea digitală este impropriu denumită „carte electronică”. Dacă mă va lămuri cineva de ce îi spune astfel şi mă va şi convinge că aşa trebuie să-i zică, va primi de la mine o cutie cu Salitos. Idem pentru revistele online care, din cauze la fel de enigmatice, sunt denumite „reviste electronice”. De ce nu cuantice sau atomice sau moleculare sau pixelice?

Să trecem la lucruri mai serioase.

Dacă publicarea „online” este acum la îndemâna oricui şi, din aceste pricini „pute”, avem la dispoziţie publicarea „digitală”, într-un format portabil. Nu în PDF, deşi acronimul vine de la Portable Document Format. PDF-ul s-a născut talent şi a murit speranţă. Deşi arătos pe un pc sau chiar pe o tabletă, lucrurile se complică atunci când încercăm să cititm carţi în pdf pe un bookreader. Pe telefonul mobil n-am încercat, dar cred că există spirite aventuroase şi neliniştite care s-au încumetat s-o facă. Nu ştiu cu ce rezultate. Şi nici nu mă interesează.

Formatele cele mai răspândite pentru o carte digitală sunt două: epub şi, la mare distanţă, mobi. Dacă ne referim la standard, atunci vorbim doar de un singur format şi anume EPUB, standardul International Digital Publishing Forum. Ce asigură acest format în plus faţă de PDF? În primul rând posibilitatea de rearanjare a textului în funcţie de dispozitiv şi de dimensiunea fontului. EPUB oferă posibilitatea de inserare de imagini (rasterizate sau vectoriale), la nevoie acceptă DRM, matriţe sau layouturi definite prin CSS, conţinut multimedia şamd aici.

Dar acest format mai oferă un lucru extraordinar, pe care puţini au considerat să-l pună în evidenţă, tocmai pentru că este… evident. Oricine poate realiza un fişier epub, o carte în format epub. „La bază”, un fişier EPUB este o arhivă. Cine are chef şi timp de pierdut, poate schimba extensia unei cărţi în format epub din .epub în .zip şi s-o desfacă astfel. Va constata că o carte digitală în format epub este alcătuită dintr-o sumedenie de fişiere xml sau xhtml, împachetate alături de alte fisiere la fel de enigmatice, cum ar fi .opf sau .ncx. Cine are habar despre (x)html va putea să vadă că, de fapt, o carte digitală în format epub este… un site.

Până la urmă, ne place au ba, fisierul carteameagenială_de-gigel.epub este un fel de site interpretabil de 99% dintre bookreadere mai puţin leapşa aia de la Amazon pe care şi-au luat-o, din păcate, mulţi dintre concetăţenii mei. Şi ca să-mi sară în cap toţi amicii care au dat năvală să ia de la Amazon „că e mai eftin şi mai trendy” le mai spun un lucru: formatul .mobi sucks big time prin comparaţie cu .epub. Gata, am dat destul cu băţul prin gard, să ne vedem de ale noastre.

Prin urmare, cum fac un epub?

Simplu şi rapid: cu un editor open source numit Sigil, un editor de tip WYSIWYG care îţi poate oferi, în cele din urmă, satisfacţia unui fisier .epub cât se poate de standard, validat la direct la IDPF. Chiar vă sfătuiesc să încercaţi să vă verificaţi astfel cărţile epub pe care le aveţi, mai puţin cele care au DRM de la Adobe. O să aveţi o surpriză… Pentru cei care au chef de programe mai „de fiţe” le recomand InDesign de la Adobe. După care, le sugerez cu căldură să „cureţe” epubul astfel obţinut cu Sigil. Sau, pentru scriitorii înrăiţi, pot recomanda Atlantis, un editor de text similar Word-ului, cu deosebirea că poate realiza o conversie EPUB foarte curată, inclusiv cu embeduirea de fonturi. Eu unul folosesc atât Sigil cât şi Atlantis astfel: conversia cu Atlantis, revizia finală cu Sigil. Oricum, formatările speciale (modificări de CSS) se fac foarte uşor în Sigil.

Bun, avem cartea în format EPUB. Ne mai trebuie un ISBN de la Biblioteca Naţională. Oricare „persoană fizică” poate lua un ISBN în nume propriu. Biblioteca Naţională acordă celor care vor să-şi scoată cărţile în regie proprie un număr de două coduri ISBN pe an. Dacă eşti un scriitor prolific şi scrii mai mult de două capodopere pe an… ai o problemă şi fie negociezi cu vecinii/prietenii/colegii de serviciu/etc să ia ISBN-uri pentru tine, fie mergi la editurile pe care tocmai le-am înjurat împreună. Măcar tu eşti încă anonim… )

Odată depăşite aceste plictiseli (EPUB, ISBN etc), poţi pune fişierul cărţii tale la vânzare, pe tarabă.

Şi unde, mă rog, ar fi această tarabă?

Oriunde. Dar cel mai important lucru este că nu va fi o singură tarabă. Pot fi oricâte tarabe doreşti. Spre exemplu, pentru început poţi cumpăra numele de domeniu cu titlu cărţii, presupunând că numele acesta este liber. Poţi lăsa cartea la liber, pe diferite siteuri, sugerând cititorilor că, dacă le-a plăcut, să lase un bănuţ în pălărie. Nu văd nimic rău în asta. Ba dimpotrivă. Poţi apela la librăriile online care sunt din ce în ce mai numeroase şi nu fac discriminare între un autor şi o editură. Nu trebuie să fii editură ca să-ţi aşezi cartea într-o librărie (online). Mai mult, ai control direct asupra vânzărilor. Cu cât mai multe librării, cu atât mai bine.

Dar despre asta, data viitoare. Când am să încerc să vă spun câteva lucruri legate de un alt concept care va trage preşul de usb picioarele editurilor clasice: POD. Plus ce ar trebui să facă un autor ca să-şi vândă cartea. Plus despre o schimbare de paradigmă în industria cărţii. Plus alte alea similare.

Ce-i de făcut?

La întrebarea leninistă de mai sus există un răspuns cât se poate de americănesc: do it yourself, young man! Da, fă-ţi-o cu mâna ta, oricât de plin de conotaţii ruşinoase ar fi acest îndemn. Nu mai sta la bunul plac al editurilor. Ia-ţi manuscrisul şi publică-l de capul tău.

Cum adică, să scot o carte singur? O carte este un obiect aproape sacru. În trecut cărţile au fost venerate. Au fost mai mult decât oglinda şi sufletul lumii, cărţile au fost oglinda propriei lor lumi. Universul cărţilor a avut o viaţă particulară, independentă de voinţa oamenilor. Cărţile au proliferat şi s-au multiplicat după cum au avut ele chef şi când au considerat de cuviinţă. Cum să ne permitem acum un asemenea act de desacralizare şi să ne facem propriile cărţi după cum ne tună sau după cum ni se arată?

… Respiră adânc, şezi şi gândeşte-te câteva minute.

Cine hotărăşte sacralitatea şi valoarea unei cărţi? Nu te repezi să răspunzi: Măria Sa Cititorul. Mi-e teamă că te-ai afla într-o nepermisă eroare. Cititorul stabileşte eventuale ierarhii printre cei publicaţi deja. Cititorul habar n-are de valoarea sau non-valoarea celor care încă nu s-au „tipărit”. Prin urmare, ca să ajungi la instanţa la care ai făcut, faci şi vei face apel, adică la plurifiinţa numită generic Cititor, e nevoie să fii „tipărit”. Cine decide ce şi cum se tipăreşte?… Da, ţi-ai răspuns corect: editorul.

Prin urmare, primul pas de la starea de increat la cea de fiinţă scriitoricească îl face editorul. Acesta este o instanţă dacă nu supremă, măcar una foarte importantă. Şi interesată. Mai ales interesată.

Cititorul comun este doar un lut în mâna altora. Judecata mulţimii de cititori se impune mai degrabă prin număr, prin cantitate decât prin calitate. „Dacă 50 de milioane de oameni spun un lucru stupid, tot un lucru stupid este” zice David Severn şi îl cred. După cum cred că zicala „50 de milioane de francezi nu pot greşi” este una plină de umor şi atât. Formatorii de opinii (fie ei editori sau critici) decid, în cele din urmă, cine merită sau nu recunoştiinţa „iubitorilor de carte”.

Aşadar, lasă la o parte sfiala, scrie şi publică-te, aşa cum am mai spus, singur.

A, nu ştii ce ai de făcut? Ai manuscrisul, migălit în timp cu sudoare şi nervi de artist, dar nu ai habar ce să faci cu el în afară de a-l oferi unei edituri. Păi… nu ai multe lucruri de făcut.

În primul rând, corectează-l

După ce îl corectezi, îl mai corectezi o dată. Poţi folosi şi unele unelte, cum ar fi Autocorect ajuns, iată, la versiunea 4.1.5 şi care te poate ajuta să depăşeşti lejer această etapă. În plus, Autocorect te poate ajuta să pui şi diacritice. Oricât de genial ai fi, mulţi redactori sau referenţi nici nu se încumetă să exploreze texte fără diacritice. Şi pe bună dreptate. Dacă nu-ţi convine sau nu ai chef să scrii cu diacritice, nu citi mai departe. Ar fi o pierdere de vreme pentru tine.

După ce ai corectat textul (să zicem că ai reuşit să treci cu bine de acest hop) rămâne să te decizi în ce formă vrei să publici manuscrisul. Adică: online, digital sau print. Ar mai fi o variantă: să vrei să debutezi ca autor printr-o carte citită. Printr-un audiobook. Se poate şi aşa, dar sfatul meu este să nu-ţi forţezi prea mult norocul. Pre mulţi vei enerva cu tupeul tău, oricum. Ce sens ar avea să te apuci să-ţi lălăi cartea cu o voce stridentă, monotonă, fonfăită, bleagă, mută, răguşită, hârâită, plescăită şi asezonată cu hârşâieli tabagice sau cu respiraţii grăbite, poticnite şi emoţionate. Şi cine te-ar asculta, în afară de câteva neamuri? Corporatistul care se dă cu opălul spre bildingul unde îşi are giobul? Cocalarul care se sparge cu be-em-veul pe uliţă cu 120 de kilometri pe oră? Să fim serioşi…

Dacă vrei online

e simplu, ştii şi singur ce ai de făcut: îţi cumperi un nume de domeniu. De exemplu, carteameageniala.ro. Sau cu extensia .com. Sau ce extensie vei dori tu atunci când se va da drumul la extensii trăznite (abia aştept să văd siteuri de felul ăsta: http://cartealuigigel.de.gigel). Dacă eşti calic şi nu ai bani nici să treci strada sau dacă eşti doar chitros cu banii (chibzuit, daca îţi face plăcere…), ia-ţi un domeniu de pomană şi un „hosting” la fel de gratis, caz in care cartea ta online va ajunge să se vadă astfel: carteameageniala.hostingmoca.com. Caz în care ai reinventat blogăreala cu pretenţii de cultură. Felicitări. La început nu te va citi nimeni. Decât nişte amici care îţi vor confirma cât eşti de ce vrei tu. Apoi o sa vină şi alţii să vază ce ai comis. Unii îşi vor lăsa comentariile precum peştii icrele prin baltă. Alţii nu. Cei mai mulţi nu. Dacă nu eşti o putoare, te apuci şi îţi promovezi cartea pe „reţele”. Te apuci de feisbuc, te bagi în seamă cu oamenii mari, primeşti o sumă de laude, dar şi o cantitate de zoaie egală şi de semn contrar cu laudele. Şi dacă forţez un pic lucrurile şi îmi imaginez că, în afară de a fi genial în scriitură, ai şi spirit antreprenorial şi plantezi pe site un buton de „donate by paypal”, se cheamă că ai făcut un pas mic pentru buzunarul tău, dar un pas uriaş pentru destinul tău de scriitor profesionist. Ce înseamnă să scrii fără să câştigi măcar bani de-o bere? E, exact ce ai răspuns în gând aveam şi eu în minte.

Dar văd în privirea ta neliniştită că nu asta doreşti.

Ştiu că altceva te roade pe tine, scriitor nedebutat. Pe online poate scrie oricine ori tu nu eşti oricine, aia te roade. Eşti o elită, iar un text înşirat pe un blog nu e o carte, zici tu. Chiar aşa? Dar ce e? O vâslă? Un proces verbal? Zărul din lapte? Ba chiar este o carte, prietene. Ulise, cartea aia mamut a lui Joyce despre care ai auzit că e „genial de ciudată” şi dacă o scrii pe un gard, tot carte este. Bine, ţi-ar trebui un gard mai lung, poate tot Zidul Chinezesc, dar tot carte este.

Bun, deocamdată ne oprim aici. Din simplul motiv că mai am şi alte lucruri de făcut pe lumea asta decât să scriu pe blogul ăsta ce-mi trece prin minte. Vreau să mai adaug doar următoarele: UNU: ce citiţi voi aici e un pamflet. Dacă vă recunoaşteţi în cele spuse de mine, o faceţi pe răspunderea voastră. Şi DOI: nu am folosit Autocorect pentru că l-am scris direct în wordpress. Şi TREI: continuarea în săptămâna viitoare. Şi PATRU: cine are chef să discute cu mine despre „cât de uşor se poate publica sefe în Romania”, mă poate găsi zilele astea la Final Frontier. O să cam umblu prin târg de dimineaţa până seara, iar duminică de la ora 14 ne aşezăm la taclale pe tema anunţată.

De ce face acest lucru? Răspunsul este simplu: pentru că poate. Unii, mai cârcotaşi (adică o mulţime de scriitori de pe la noi, dar şi de aiurea), ar adăuga: şi pentru că merită şi aşa trebuie. C-o trebui sau nu, că merită editurile extincţia sau nu, habar n-am. Dar că editurile clasice vor pieri precum mamuţii din Siberia surprinşi de codul roşu de viscol, este o predicţie la îndemâna oricui stă să se gândească preţ de câteva minute.

Un simplu joc de imagin(aţi)e

Eşti un autor genial de science fiction, dar nimeni, în afară de prieteni, nu ştie de tine. Tocmai ai terminat Opus Magnum şi arzi de nerăbdare să dai drumul în lume acestei capo-d’opere înmărmuritoare. Mihaela şi Mircea (Rădulescu, respectiv Cărtărescu unii dintre cei mai bestselări de la noi) îţi par juniori patetici în comparaţie cu vânzările pe care le vei avea tu.

Mai lipsesc doar câteva detalii ca să ajungi pe culmi, unde vei călări în fel şi chip gloria, celebritatea, popularitatea, simpatia oamenilor, aclamaţiile vulgului, invidia confraţilor şi de unde vei privi imperial la măruntele urzeli împotriva ta izvorâte din minţile unor indivizi la fel de mărunţi şi, pe deasupra, anonimi.

Unul dintre aceste detalii este alcătuit din mulţimea… editurilor, aceste furci caudine pe sub care trebuie să se strecoare orice scriitor la început de drum. Te duci la editor şi îi spui: am un volum fabulos. Aici sunt două posibilităţi: ţi se arată uşa sau, dacă editorul e bine dispus (poate tocmai a luat prânzul, să zicem) îţi face semn cu deştiul să-i oferi manuscrisul. Ceea ce şi faci.

Apoi vine aşteptarea. O zi, doua, trei… mai multe. Prea multe. De ce nu eşti contactat? Cât mai durează?

Aici sunt alte două posibilităţi: fie nu te va căuta nimeni, niciodată din partea editurii, iar în cazul în care îţi vei lua inima-n dinţi şi vei întreba, în cele din urmă, care este soarta manuscrisului ţi se va răspunde: „Ştiţi, aţi scris ceva care depăşeşte epoca noastră cu mult, cu prea mult pentru a fi gustat de public acum… poate peste o sută de ani se va vinde. Iar noi, după cum se ştie, trebuie să vindem acum, avem rate la bănci, copii mici, maşini, gagici… ce păcat”. Adică un fel frumos de a ţi se spune că ai comis un căcat literar şi că ar fi bine să te apuci de ceva mai serios, cum ar fi traforajul artistic. Sau ţi se va spune scurt: „Lasă-ne, dom’le în pace, nu ne interesează bazaconiile astea”.

A doua posibilitate este să ţi se spună: „Mda (sau mdeah), interesant, credem că ar merge publicat”. Inima-ţi sare din piept. Ştiai, simţeai că ai ceva de spus lumii. Vei fi cunoscut, vei fi celebru, vei da autografe în turnee de promovare, lumea te va opri pe stradă, vei cunoaşte la rândul tău oamenii pe care i-ai aşezat, în timpul vieţii, pe soclu (şi tare vei fi dezamăgit după aceea, dar asta e altă poveste).

Dacă editorul zice că da, apar iarăşi alte două posibilităţi: să ţi se ceară de la obraz să scoţi din buzunar bănuţii care să acopere „această aventură literară”, adică toate costurile de producţie başca de-un şpriţ pentru editor. Caz în care procedezi cum te taie capul şi cum te lasă buzunarul. Oricum ai face, mai bine te-ai lăsa de meserie. Dacă un editor îţi cere bani să-ţi scoată trei sute de amărâte de exemplare pe „offset” pe care ţi le va pune în braţe mai apoi (că aşa este corect, ai plătit, ia marfa şi bagă-ţi-o undeva: în debara, de exemplu sau în pod sau dă-i drumul pe apa Dâmboviţei).

A doua variantă este să ţi se răsplătească efortul. Nu te bucura degeaba. Cu banii promişi vei putea achita întreţinerea la bloc pe luna februarie şi, eventual, vei putea bea o şampanie cu soţia/soţul/amanta/amantul/etc, dar acasă că la cârciumă e prea scump. Şi oricum, nu imediat ci abia după nişte timp. De regulă după nişte luni, poate chiar un an, mai rar la Sfântu’ Aşteaptă, deşi este o posibilitate. Până când vei primi pumnul de mărunţiş care reprezintă efortul tău scriitoricesc pe un an de zile, poţi să te lauzi la prieteni şi la neamuri că volumul tău se găseşte în librăria „Cutare”, pe raftul din spate, da, acolo, ceva mai jos, da, şi mai jos, acolo. Cum, nu mai e acolo? A, nu se vedea de praf…

Sigur, mai sunt şi alte posibilităţi. De exemplu să dai de vreo editură mică, dispusă să publice orice, inclusiv science fiction, inclusiv pe tine şi inclusiv moca, adică fără să-ţi ceară bani şi fără să-ţi dea bani. Ai scris o tâmpenie? Nu contează, editura mică, dar vioaie, va găsi mereu o sumă de fraieri care să cumpere o vomă strânsă între două coperte frumoase. Ai scris o genialitate? La fel, nu contează. Nu vei primi nici un ban şi vei fi citit de aceiaşi papagali care te-ar fi citit şi dacă ai fi scris o mizerie.

Mai sunt şi alte variante, dar m-am plictisit să le înşir aici şi, oricum, toate duc într-un singur loc: editurilor li se rupe de tine atâta vreme cât eşti un „no name”. Poţi, eventual, ajunge la statutul de „new entry” după mulţi nervi, după tone de rahat înghiţite cu zâmbetul pe buze, că deh, nu poţi altfel dacă nu „te publică” şamd, şamd şi, în final, şamd. Şi care statut nu-ţi asigură nimic şi nici nu îţi este de vreun folos atâta vreme cât ai cedat manuscrisul ăla pe degeaba. Chiar crezi un editor care te publică la mişto, fără să te plătească şi care îţi zice „frate, eşti genial”? E ca şi cum ai crede în ştima apelor deşi ai treizeci de ani sau pe acolo.

Fireşte, sunt şi variante „de succes”, în care dai de un editor onest, care îţi spune ce şi cum, ce e bine, ce e rau, dacă te publică, dacă te promovează, daca merită să mai scrii şi, eventual, te scoate şi la o cafea în oraş. Dar aceştia sunt din ce în ce mai rari şi nu ei fac obiectul acestui articol, deşi, după cum se va vedea, vor avea, în final aceeaşi soartă.

Care-i soluţia?

Care să fie? Publică-te singur şi dă cu tifla editurilor. Cum? Se sparie gândul de aşa ceva? Şi de ce, mă rog? Nu s-a mai văzut un asemena sacrilegiu? Ba da, s-a văzut. Nu numai că s-a văzut, dar a reprezentat şi o reţetă de succes. Ţi-am captat atenţia? Eşti tânăr scriitor şi vrei să ştii ce ai de făcut ca să ne umpli de capodoperele tale?

E, ai răbdare până săptămâna viitoare, când o să vină continuarea la acest articol.

Până atunci scrie.

Aş putea să mă lansez în tot felul de presupuneri care să explice această bizarerie, dar nu aş face astfel decât să mă las prins, la rândul meu, în acelaşi mecanism al urii care l-a determinat să procedeze astfel.

Nu atât insultele la adresa mea şi ale colegilor mei m-au nedumerit cât, mai ales, faptul că oameni pe care îi preţuiesc şi îi stimez nu s-au delimitat de aceste derapaje, cauţionându-le astfel prin tăcerea lor.

Sigur, pot accepta să discut ipoteza că în mine s-a întrupat răul absolut care otrăveşte bietul nostru sefe costeliv. Dar cu argumente şi nu cu atacuri la persoană. Oricâtă bunăvoinţa aş avea, nu pot accepta insulta ca temelie a unui dialog. Dimpotrivă.

Dacă, totuşi, unii vor crede că stropşeala şi sudalma pot constitui un liant numai bun de a ţine oamenii alături într-un proiect sau altul, nu au decât să îl urmeze pe distinsul personaj la care fac referire, până când, la rândul lor, vor deveni subiectul atenţiei sale. Le doresc mult succes.

Later edit: am sa fac o precizare, pentru că am impresia, judecand dupa reacţiile de pe alte siteuri la acest articol, că am ratat o nuanţă. Aşadar fraza „faptul că oameni pe care îi preţuiesc şi îi stimez nu s-au delimitat… ” are urmatorul sens: „faptul că oameni pe care îi preţuiesc şi îi stimez şi care îi sunt alături în continuare nu s-au delimitat…”. Este o scăpare pe care mi-o asum şi pentru care îmi cer scuze.

Invitaţi & program:

• Radu Voinescu – Dialog despre science fiction
• Ovidiu Petcu – Ambasadorii sau pozitivismul în sporirea de sens – eseu
• Eugen Stancu – Despre importanţa studierii academice a SF-ului românesc şi despre reflectarea acestuia în afara României

Un sumar interesant, cu „sporire de sens”. Şi care (prin eforturile lui Cristian Tamaş) un lucru altădată rarisim, acum tinde să devină firesc: prezenţa unor nume importante din establishmentul literar de la noi la evenimente dedicate sefeului, dar şi din domenii oarecum depărtate de sefe. E vorba, fireşte, despre Radu Voinescu, critic literar şi doctor în ştiinţe filologice şi de Eugen Stancu, doctor în istorie. Ovidiu e de-al casei, oricum

Mai multe (sau aceleaşi) informaţii pe siteul SRSFF.

Nu mi-e clar dacă domnul acesta a spus-o la mişto sau pe bune. Din poza de mai jos nu reiese dacă Pajetta era un hâtru cumsecade sau un stalinist mult poftitoriu de sânge burghez. Din poza de mai jos reiese doar că doi gentlemani şed la o tacla. Poate că Pajetta tocmai i-a zis lui NC: „Nicule, ştii tu oare ce este acela pluralizmus”? Şi, văzând şi ascultând tăcerea marxist umanistă a cârmaciului, a continuat: „pluralism este atunci când o grămadă de oameni au aceeaşi părere cu mine”. După circa trei secunde de cumpănire, cei doi au izbucnit în râs, în acel râs proletar, dar cu atât mai sincer şi mai sănătos social. Şi astfel, fotograful i-a imortalizat. Râzând la viitorul de aur al omenirei.

Pajetta şi Ceauşescu, undeva, candva... - Fototeca online a comunismului românesc - Fotografia #AA370

În fine, nu despre ei doream să vorbesc în acest comentariu.

Voiam doar să spun că, din pricini neexplicate încă, am impresia că majoritatea conaţionalilor mei (circa fix 91,14%) înţelege exact asta atunci când vine vorba despre pluralism. Şi aplică cu entuziasm nemuritoarele cuvinte în orice domeniu. Fie acest domeniu chiar şi sefeul.

Îndrăzneşte careva să zică altminteri? )

Mi-am permis să împrumut acest titlu şi, cu ajutorul lui, să vă anunţ că astăzi, la ora 12:00 (ora României), a fost lansat primul satelit românesc. Mă rog, pentru cârcotaşi este vorba despre un micro-satelit. Aruncat pe cântar măsoară fix 1.062 de grame („rămâne aşa, coniţă, sau mai tăiem din el?”). Satelitul arată ca un cub cu latura de 10 centimetri (100 de milimetri pentru optimişti şi 0,1 metri pentru pesimişti) şi a fost conceput şi dezvoltat de ROSA, în colaborare cu Institutul de Ştiinţe Spaţiale, între 2005 şi 2007.

Satelitul are „la bord” (ma iertaţi, dar altă formulare nu am găsit) aparate şi instrumente cu ajutorul cărora se vor desfăşura următoarele activităţi:

• fotografierea Pământului de la o altitudine de aproximativ 350 de kilometri (cu o lăţime a cadrului de 70 de kilometri şi o rezoluţie de 10 metri)
• măsurarea nivelului de radiaţii pe orbită
• determinarea fluxului de micrometeoriţi care îşi găsesc de lucru pe acolo

Satelitul aparţine Agentiei Spatiale Romane şi, pe lângă misiunea explicită, de a se învârti în jurul Pământului, de a face beeep-beeep şi de a măsura diferite lucruri, mai are una: aceea de a atrage atenţia tinerilor către cercetarea ştiinţifică de vârf din ţara noastră. Îmi cer scuze că vă indispun, dar există cercetare ştiinţifică de vârf în România. Ştiu acest lucru deoarece nu mă uit la televizor.

Era nevoie de un satelit al Agentiei Spatiale Romane. Acest obiect trebuie sa existe pentru a crea un precedent, care, din punctul nostru de vedere, sa aiba doua roluri. Primul – sa atraga tineri, sa fie un fel far, un atractor pentru tineri care sa lucreze in Romania. Al doilea, satelitul trebuie sa dea incredere in propriile capacitati tehnologice nationale. Tehnologia aduce cei mai mari bani.

Marius-Ioan Piso – 20 ianuarie.

Goliat va avea un timp de viaţă estimat între 1 şi 3 ani, conform aprecierilor responsabililor de la Agenţia Spaţială Română.

Satelitul a fost livrat pe orbită de racheta purtătoare Vega (de aici şi titlul articolului, sper că v-aţi prins), aflată la prima ieşire în public şi în spaţiul extra-atmosferic, deopotrivă. Goliat va fi coleg de cală cu alţi opt sateliţi: LARES (laser relativity satellite) al Agenţiei Spaţiale Italiene, ALMASat-1 al Universităţii din Bolognia plus alţi şase microsateliţi: e-St@r (Italia), MaSat-1 (Ungaria), PW-Sat (Polonia), Robusta (Franţa), UniCubeSat GG (Italia) şi Xatcobeo (Spania).

Zborul rachetei Vega încununează nouă ani de efort din partea Agenţiei Spaţiale Europene şi a partenerilor ei în acest proiect: ASI (Agenţia Spaţială Italiană), CNES (Agenţia Spaţială Franceză).

Vega se va înscrie, iniţial, pe o orbită circulară cu altitudinea de 1450 de kilometri şi o înclinare de 70 de grade faţă de ecuator. În acest stagiu al misiunii, va fi lansat satelitul LARES. Apoi, prin manevre specifice, Vega va coborî pe o orbită circulară la 350 de kilometri, unde se vor lansa ceilalţi opt sateliţi.

La ora la care expediez acest articol spre publicare, Vega a atins deja 1100 de kilometri altitudine şi, conform informaţiilor furnizate de Controlul Misiunii de la Spaţioportul European din Kourou (Guyana Franceză), „toate sistemele sunt în parametri”

Succes Goliat!

Versurile aparţin unui poet care a trăit în secolul XIX, pe numele lui Naphtali Herz Imber. Linia melodică a imnului îşi are originea într-un cântec italian din secolul XVII, cântec intitulat La Mantovana (scris de Giuseppino del Biado). Din acest cântec, care s-a răspândit cam prin toată Europa, a derivat un cântec popular românesc intitulat Cucuruz cu frunza-n sus. Samuel Cohen, cel care a făcut, în 1888, aranjamentul muzical al imnului  HaTiqṿah, a recunoscut că sursa de inspiraţie a fost amintitul cântec românesc de mai sus.

Aşadar, din La Mantovana, prin Cucuruz cu frunza-n sus am găsit HaTiqṿah. Să mai spună cineva că nu suntem o singura, mare şi agitată familie de la Eva Mitocondrială încoace.

După ce Eva Habermann s-a retras din serie, Lexx s-a fâsâit pe deplin. Părerea mea…

Oricum, imnul rămâne. Este unul dintre cele mai frumoase imnuri imaginare. E atât de frumos că merită făcut ringtone pentru smartphone

În fine…

Dacă aş fi un Brunnen G habotnic, aş asculta/cânta asta:

Dacă aş fi un Brunnen G exilat pe Pământ, aş asculta/cânta asta:

Programul, anunţat de Cristian Tamaş, ne oferă o întâlnire cu un nou text de Cristian M. Teodorescu, text intitulat Mutăţeii şi care, din câte am înţeles, a fost scris pentru revista Nautilus.

În continuare ne vom întâlni cu Adelina Patrichi, „orientalist cu studii de limbi şi literaturi străine (persană şi engleză) la Universitatea din Bucureşti, realizator al emisiunii „Cultura în lume” (difuzată de Televiziunea Română pe parcursul deceniului 90), jurnalist având o experienţă semnificativă în domeniul culturii şi civilizaţiei, director și fondator al editurii TAJ BOOKS” (am citat din programul trimis de Cristian). Dumneaei ne va vorbi despre „India, un fascinant subcontinent cultural”.

Iar la sfârşit ne vom întâlni cu Mihnea Columbeanu (autor, traducător, regizor și critic de film) care ne va prezenta romanul „Cromozomul Calcutta” și pe autorul acestuia, Amitav Ghosh (roman SF apărut la editura TAJ, traducere de Mihnea Columbeanu, Premiul Arthur C.Clarke 1997).

Nu mai e nevoie să spun că sunt bineveniţi toţi iubitorii de sefe, indiferent de rasă, religie, sex, apartenenţă politică etc etc etc.