Versurile aparţin unui poet care a trăit în secolul XIX, pe numele lui Naphtali Herz Imber. Linia melodică a imnului îşi are originea într-un cântec italian din secolul XVII, cântec intitulat La Mantovana (scris de Giuseppino del Biado). Din acest cântec, care s-a răspândit cam prin toată Europa, a derivat un cântec popular românesc intitulat Cucuruz cu frunza-n sus. Samuel Cohen, cel care a făcut, în 1888, aranjamentul muzical al imnului  HaTiqṿah, a recunoscut că sursa de inspiraţie a fost amintitul cântec românesc de mai sus.

Aşadar, din La Mantovana, prin Cucuruz cu frunza-n sus am găsit HaTiqṿah. Să mai spună cineva că nu suntem o singura, mare şi agitată familie de la Eva Mitocondrială încoace.

După ce Eva Habermann s-a retras din serie, Lexx s-a fâsâit pe deplin. Părerea mea…

Oricum, imnul rămâne. Este unul dintre cele mai frumoase imnuri imaginare. E atât de frumos că merită făcut ringtone pentru smartphone

În fine…

Dacă aş fi un Brunnen G habotnic, aş asculta/cânta asta:

Dacă aş fi un Brunnen G exilat pe Pământ, aş asculta/cânta asta:

Programul, anunţat de Cristian Tamaş, ne oferă o întâlnire cu un nou text de Cristian M. Teodorescu, text intitulat Mutăţeii şi care, din câte am înţeles, a fost scris pentru revista Nautilus.

În continuare ne vom întâlni cu Adelina Patrichi, „orientalist cu studii de limbi şi literaturi străine (persană şi engleză) la Universitatea din Bucureşti, realizator al emisiunii „Cultura în lume” (difuzată de Televiziunea Română pe parcursul deceniului 90), jurnalist având o experienţă semnificativă în domeniul culturii şi civilizaţiei, director și fondator al editurii TAJ BOOKS” (am citat din programul trimis de Cristian). Dumneaei ne va vorbi despre „India, un fascinant subcontinent cultural”.

Iar la sfârşit ne vom întâlni cu Mihnea Columbeanu (autor, traducător, regizor și critic de film) care ne va prezenta romanul „Cromozomul Calcutta” și pe autorul acestuia, Amitav Ghosh (roman SF apărut la editura TAJ, traducere de Mihnea Columbeanu, Premiul Arthur C.Clarke 1997).

Nu mai e nevoie să spun că sunt bineveniţi toţi iubitorii de sefe, indiferent de rasă, religie, sex, apartenenţă politică etc etc etc.

Dar dacă… Dar dacă nu americanii au încercat primii să trimită oameni pe lună? Dacă lucrurile stau, de fapt, altfel?

Suntem în 1938 şi URSS se pregăteşte să lanseze, la ordinul lui Stalin, primul om spre Lună. Din nefericire, capsula spaţială ajunge în cu totul alt loc decât fusese prevăzut. Unde anume ajunge, veţi afla urmărind filmul de mai jos.

„Primul pe lună” (Первые на Луне), face parte dintr-o specie destul de puţin cunoscută la noi: documentarul de ficţiune (mockumentary). A fost realizat în 2005 în Rusia şi a avut un buget de un milion de dolari. Că nu şi-au bătut joc de bani, ci dimpotrivă, o dovedeşte cu prisosinţă filmul. Enjoy!

M-am întrebat, ca un om curios, care urmăreşte Discovery şi care citeşte cărţi de ştiinţe pozitive, cum ar fi: mate, astro, fizi etc (departe de mine gândul că ălelalte ştiinţe ar fi negative, ele nu-s negative ci doar umaniste), de ce doar în vremurile reci şi geroase intestinele sociale ale patriei mele se amestecă şi bolborosesc cu zgomot. Alţii se revoltă vara sau primăvara. Vezi Revoluţia Franceză sau Războiul de Independenţă al SUA (hehe, nu vă repeziţi, Războiul Nostru de Independenţă a fost conjunctural şi nu generat de vreun patos patriotic spontan).

Vă spun de la început că habar n-am de ce lucrurile merg astfel. Să răspundă sociologii şi istoricii, că din asta îşi produc ei plusvaloarea care le aduce franzela pe masă, lor şi neamurilor lor.

Dar dacă răspunsuri n-am, am ipoteze de lucru. Spre exemplu, cred că ar merita să facem un studiu cu privire la cantitatea şi calitatea de vin din anul precedent. Îmi vine să spun că, din clipa în care vinul e pe sfârşite şi până când apare urzica şi ştevia (vegetaţie spontană, soră cu românul), în România se deschide sezonul la răzmeriţe. Se ne aducem aminte că dacii (zic unii istorici), când rămâneau fără de spriţ, treceau degrabă Dunărea şi împrumutau, într-un mod revoluţionar şi socialist, câte ceva din bunăstarea provinciilor imperialiste ale imperialistului Imperiu Roman de la sud. Dacă urzica şi ştevia (şi porumbul, pentru aritstocraţi) ar creşte în tot timpul anului, istoria noastră ar arăta cu totul şi cu totul altfel. Ar arăta mai calmă. Nu ştiu dacă lucrul acesta e de bine sau de rău. Oricum, nu-s plătit să ştiu asemenea subtilităţi.

Impresia mea, dragă cititorule indignat de blasfemiile pe care le înşir aici, este că românul se revoltă reactiv şi nu proactiv. E posibil ca şi alte popoare să fie reactive. Altele sunt proactive. Mă rog, aş îndrăzni să spun că popoarele care sunt reactive sunt consumatoare de istorie, iar cele care sunt proactive sunt făcătoare de istorie. Poate greşesc, cine-s eu să-mi dau cu părerea? Mai ales în aceste zile, în care fiecare concetăţean în parte pare atât de deştept şi posesor de soluţii geniale încât, dacă l-aş crede pe fiecare în parte, aş începe să cred că Patria mea are un viitor.

Bun. Am zis şi eu ce cred despre ce se petrece acum.

Acuma, văzând pe diverse media, diverse chestii şi întâmplări, mi-am adus aminte de un film. Pe care vi-l recomand. Ştiu, nici măcar prin asta nu-s original, dar nici nu mi-am propus să fiu original. Mi-am propus să fiu doar deasupra vremurilor. Cine vrea să fie sub vremi, e liber s-o facă. Dar să nu mă fută la icre că dacă nu-s cu ei sunt împotriva poporului.

Îmi spuneam, revăzând rătăcirile lui Graham printr-o Londră viitoare, cât de elegant a dat-o în bară vizionarul britanic în ceea ce priveşte predicţiile sale sociale. Lumea s-a încăpăţânat să arate altfel decât cea zugrăvită în A Story of the Days To Come  sau în The Sleeper Awakes. Şi nu mă refer la tehnologie.

Pentru cei care nu ştiu, When the Sleeper Wakes, a fost o nuvelă serializată între 1898 şi 1899 în The Grafic, un ziar ilustrat din epocă, şi care a devenit, în 1910,  un roman purtând titlul The Sleeper Awakes. Cititorii de la începutul secolului XX aflau, citind romanul, despre tribulaţiile unui personaj tragic, Graham, un inocent al secolului XIX, ajuns, după un somn de mai bine de două secole, în secolul XXI.

Spuneam că vizionarul Wells, melancolicul socialist de mai târziu, ratează cu graţie tabloul lumii viitoare. Aşa este. Dar, în acelaşi timp, Wells ne oferă, prin The Sleeper Awakes, descrierea avant la lettre şi în cheie sefe a revoluţiei ruse de la 1917.

Avem o lume supusă unui Consiliu atotputernic, dar care este atât de uşor de răsturnat, după cum se dovedeşte. Un Consiliu care stăpâneşte, în numele lui Graham, mai bine de jumătate din activele lumii. Poporul se îmbracă în albastru şi trage la şaibă de-i sar capacele (vă mai amintiţi de frumoasa culoare a muncii din Travailler est un vrai plaisir a lui Fernand François?) sau bănănăie pe străzile mobile, aşteptând trezirea adormitului Graham ca s-o pună de o revoluţie.

Consiliul ezitant este vechea orânduire. Ostrog, politicianul abil şi pragmatic, este revoluţia rusă din februarie. Graham este revoluţia bolşevică din octombrie şi personifică poporul care se trezeşte din somnul de secole. Pentru Wells, poporul este pur, nevinovat, neatins de vreun păcat originar, dar dotat cu pasiuni copilăroase. Un popor care se trezeşte nu are cum să comită erori, spun apăsat emulii lui Marx, sângerând istoria fără să aibă conştiinţa crimei. Nici Graham nu greşeşte când se rupe de sub influenţa lui Ostrog şi se aşează în fruntea Poporului care, după ce a dat de gustul Revoluţiei, nu prea ar mai avea chef să se întoarcă „la locurile de muncă”. Într-un naiv impuls, înainte de lupta finală (o lupta aeriană descrisă în 1910, iată un fapt remarcabil), Graham lasă moştenirea sa „întregului popor”. Ştia oare abia trezitul că poporul este plin de ostrogi mărunţi, care abia aşteaptă ocazia de a se căţăra la butoane? Probabil că nu. Nici Wells nu a ştiut, deşi a avut ocazia să vadă în acţiune splendidul „popor sovietic” condus de ostrogul său pe nume Stalin. Sau, dacă a ştiut, s-a abţinut să ne spună.

În final, Graham moare, luptându-se cu negrii aduşi de Ostrog să pacifice Londra. Din păcate, Wells nu ne-a mai spus ce s-a petrecut după aceea cu Poporul lipsit de Graham, cel care i-a lăsat moştenire… totul. Oare cum s-o fi descurcat Poporul cu hoardele aeropurtate de negri? Ce s-o fi ales de tânăra Helen Wotton, cea care i-a trezit „conştiinţa de clasă”? Dar Ostrog? A învins el, oare, Poporul răzvrătit, folosind cu şiretenie maşinile mass-media şi manevrând cu determinare batalioanele de poliţişti africani? Sau poporul s-a dovedit mai tare decât el şi l-a devorat? Ori, în cele din urmă, au căzut la pace?

Daaaar… Oricum ar fi fost, parcă îţi vine să cânţi un cântecel care să sune cam aşa:

Unde sunt acele vremuri?
Au fost ele vreodată?

Lenin vorbind în Gara Finlandeză şi steagurile roşii fluturând
Ostaşii Armatei Roşii,
Cu trupurile lor desenând istoria
Stalin şi popoarele eliberate

Unde sunt acele vremuri?
Au fost ele vreodată?

Copii mergând dimineaţa la şcoală
Învăţând şi trăind eroismul părinţilor lor.
Cu tâmplele fierbinţi, muncitorii ridicând barajele lumii noi
Visul unei lumi mai bune

Unde sunt acele vremuri?
Au fost ele vreodată?

Tractoarele arând câmpiile fără stăpâni
Toţi oamenii fraţi
Zburând către cer, cu flamura roşie legământ
Zdrobite cătuşe aici, pe Pământ

Unde sunt acele vremuri?
Au fost ele vreodată?

mi-e dor de acele vremuri, care nicicând nu au fost şi nici nu vor fi

Primele nave spaţiale naziste sunt lansate la finele anului 1945, de la o bază secretă aflată undeva în Antarctida, cu misiunea de a întemeia pe faţa nevăzută a Lunii o bază militară denumită Schwarze Sonne (Soarele negru).

În noul refugiu, naziştii plănuiesc timp de 70 de ani reîntoarcerea pe Pământ şi cucerirea acestuia cu ajutorul unei impresionante flote de nave spaţiale…

Suntem în 2018, americanii se pregătesc să trimită din nou pe Lună o misiune cu echipaj uman, exact în acelaşi timp când inavzia nazistă se află în plină desfăşurare.

Ce se va întâmpla mai departe vom afla din filmul „Iron Sky”, o coproducţie Blind Spot Pictures şi Energia Productions din Finlanda alături de 27 Films din Germania şi New Holland Pictures din Australia.

Conform siteului oficial (http://www.ironsky.net/site/), filmul este o comedie sefe (mă întreb cum ar fi fost dacă şi-ar fi propus să facă un thriller?) şi va fi lansat pe 4 aprilie 2012 în Finlanda şi pe 5 Aprilie în Germania.

Judecând după teaser, filmul propune o atmosferă similară celei din „Captain Sky and the World of Tomorrow”, aşadar se anunţă a fi un soi de pulp cinematografic (sau dieselpulp, dacă preferaţi) cu accente de comedie.

Ca o curiozitate (amuzantă) de pe siteul oficial al filmului: amatorii pot dona sume modice în contul producţiei. În plus, ne este prezentată şi o hartă care arată, distribuiţi pe ţări şi pe oraşe, câţi şi-au manifestat dorinţa de a vedea filmul. Astfel, până în clipa aceasta, contorul arată un număr de 39.992 de doritori să vadă acest film. Din Bucureşti şi-au manifestat dorinţa 134 de persoane, iar din Timişoara 37. Alte oraşe: Moscova – 276, Berlin – 482, Budapesta – 265…

Tot de pe siteul amintit, amatorii de BD pot vedea/descărca primul număr al seriei „Iron Sky”, intitulat „Bad Moon Rising”. Enjoy

Aşa cum v-aţi obişnuit, Nautilus vă oferă şi de data aceasta lucruri diverse şi de calitate. Kaptein Kvala vă recomandă sprintena incursiune în lumea pulp a lui Felix Tzele, dar şi punctul de vedere al lui Ovidiu Petcu despre „sporirea de sens” a operei sefe. De ce este necesară şi cum se poate realiza aşa ceva.

Pe lîngă cele două articole, sumarul mai conţine Radarul lui Alexandru Ioan Despina şi un inerviu realizat de Gillian Polack cu trei autoare de sefe din Australia. Viorel Pîrligras ne propune SF titrat, iar Cristian Tamaş a ajuns deja la episodul XIX din prezentarea sefeului britanic. Dodo Niţă ne oferă un interviu cu Marius Ghergu, în vreme ce Ana Veronica Mircea ne mărturiseşte de ce îi place Cântecul de gheaţă şi foc.

Aurel Cărăşel, la post, ca de obicei, cu trei articole: dicţionarul SF, prezentarea fanzinelor de la Cernavodă precum şi continuarea serialului despre temele literaturii SF.

Gameplay ne povesteşte prin articolul lui Alexandru D. despre Heretic, în vreme ce Călin Sămărghitan ne prezintă mai departe romanul său în foileton: Câmpiile albastre de sub orizont (capitolele VI, VII şi VIII).

În rubrica multi-vers ne întâlnim cu stranietatea textelor semnate de Andra Spirescu şi Mihai Perşinaru. De data aceasta aflăm ce se întâmplă Până la căderea nopţii.

Recenziile, semnate de Liviu Radu, se află la locul potrivit, pe raft, la îndemână, alături de trei proze noi semnate de: Andreea B. Dumitraşcu, Mircea Liviu Goga şi Gheorghe Recheşan.

Imersie (în lectură) plăcută

- Băi, frate, m-am uitat pe saitu’ tău ăla nou. Bravo, dom’le, da’ nu pricep un lucru.

- Ce nu pricepi, l-am întrebat degrabă doritoriu de fiidbec.

- Ce-ţ’ veni, frate, să pui la descărcat texte de ale tale?

- Pentru că de ale altora n-am, i-am răspuns. Ce, nu ţi-au plăcut?

- A, păi nu le-am citit.

Aşa cum ar fi procedat orice textier în preajma unei potenţiale victime, am început să-i explic cum le poate descărca şi cum le poate citi. Şi dă-i şi explică pe îndelete. Dar Sile m-a întrerupt după primele propoziţii.

- Auzi, lasă astea. Ce nu pricep eu e de ce le-ai pus la descărcat moca.

- Să le citească lumea, de ce altceva.

- Păi, de ce pe gratis?

- C-aşa am avut chef.

- Ăsta nu e un motiv serios.

- Da’ ce, numai ce e pe bani, e serios?

A dat din umeri. Am dat şi eu din umeri şi ne-am tras amândoi într-o cârciumă să radem câte un şnaps şi să vorbim de altele. Am vorbit pe gratis preţ de o oră. Doar şnapsul l-am plătit, că nu ne lăsau ăia de la cârciumă să plecăm altfel.

„The Hobbit” (J. R. R. Tolkien – 1937) a fost tradusă la noi pentru prima dată în 1975 de către Catinca Ralea sub titlul „O poveste cu un hobbit” şi a fost ilustrată de Livia Rusz. Vă mai aduceţi aminte, nu-i aşa, de acea primă ediţie apărută la Editura Ion Creangă, între copertele cartonate ale colecţiei Biblioteca pentru toţi copii.

Au urmat, apoi, ediţiile din 1995 (Povestea unui hobbit, traducere de Junona Tutunea – Editura Elit), din 2003 (Hobbitul, traducere de Catinca Ralea revizuită de Leon Leviţchi – Editura Rao), din 2007 (Hobbitul, traducere de Irina Horea şi Ion Horea – Editura Rao) şi din 2010 (Hobbitul sau într-acolo şi înapoi, traducere de Dan Slusanschi – Editura Paideia).

Lansarea filmului „The Hobbit: An Unexpected Journey” este anunţată pentru decembrie 2012. În distribuţia care va da viaţă personajelor cărţii se regăsesc: Ian Mckellen (Gandalf), Andy Serkis (Gollum) precum şi fermecătoarea Cate Blanchett (Galadriel).

Scenariul este semnat de Fran Walsh, Philippa Boyens şi Peter Jackson (cu o contribuţie din partea lui Guillermo del Toro, desemnat iniţial ca regizor), iar regia poartă semnătura lui Peter Jackson.

„The Hobbit: An Unexpected Journey” este primul film din cele două care vor transpune cinematografic aventurile din tinereţe ale lui Bilbo. Cel de al doilea film va fi lansat în 2013  şi se va numi „The Hobbit: There and Back Again”.

Sursa: aici.